Boldul suferinței și credința plină de nădejde

Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Evanghelia acestei duminici este frumoasă și inedită în conținut, valoroasă și bogată în învățături pentru viața noastră de zi cu zi, dar mai cu seamă pentru dobândirea vieții veșnice la care suntem chemați.

După Botezul Domnului Hristos (Matei  3, 13-17), când Sfântul Ioan Botezătorul L-a prezentat ca „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), și după întreita ispitire (Matei 4, 1-11), Domnul Și-a început lucrarea mântuitoare: „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Misiunea Lui s-a manifestat, după afirmația Sfântului Evanghelist Matei, „străbătând toată Iudeea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor” (Matei 4,23). Dacă de cele mai multe ori Mântuitorul a fost urmat sau a fost înconjurat de „mulțime multă de popor” (Matei 4, 25, 8, 1 și 18, Marcu, 8, 1), care „Îl îmbulzeau” (Luca 5, 1), uneori, când a fost nevoie, El Şi-a făcut în mod intenționat drum prin alte ținuturi pentru a-i vindeca pe cei bolnavi (Marcu 5, 1) sau a-i câștiga pe cei pierduți (Marcu 7, 24; Ioan 4, 5), întrucât „El dorește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

Nădejdea în suferință, mântuitoare de suflete și trupuri

Cea dintâi învățătură a pericopei evanghelice de astăzi este aceea că Domnul vine în întâmpinarea noastră, asemenea tatălui fiului risipitor. Noi trebuie doar să avem ochi să-L vedem sau să sesizăm lucrarea Lui cu noi. Într-un astfel de context, Mântuitorul a intrat într-un sat, unde a fost întâmpinat de la distanță de zece leproși („stăteau departe”). Respectând prevederile legii mozaice de a se izola de comunitățile umane (Levitic 13, 46) și auzind de puterea vindecătoare a lui Hristos (Care „vindeca orice neputință și boală în popor”; Matei 4, 23), ei au început „să ridice glasul” pentru a fi auziți de El, implorând mila Lui pentru tămăduirea de boala lor. Reținem astfel cea de-a doua învățătură a acestui text evanghelic, anume că cei zece leproși, deși erau diferiți ca neam (unul fiind samarinean), ca poziție socială, ca vârstă etc., aveau în comun boala. Suferința i-a unit.În fața suferinței, a morții („oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul”, în slujba Înmormântării), ca și din perspectiva credinței, nu mai este „nici iudeu, nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Pedagogia unei tămăduiri minunate

Sensibil la suferința oamenilor, Hristos, „Care a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4), le-a spus celor zece să meargă și să se arate preoților, preoții fiind rânduiți de lege să constate atât îmbolnăvirea cât și, eventual, vindecarea lor (Levitic 13). Pe cale, toți cei zece leproși s-au vindecat. Vindecarea s-a datorat credinței lor, după cum vedem din ultimul verset („credința ta te-a mântuit”; v. 19). Mântuitorul, „Doctorul sufletelor și al trupurilor”, putea să-i vindece pe cei zece leproși pe loc, cum a făcut-o de atâtea ori, însă aici a adoptat o altă modalitate, cu scop pedagogic. Lor le-a verificat recu­noștința, iar pe noi ne învață recunoștința.

Lecția recunoștinței

Cea de-a treia învățătură a pericopei evanghelice este legată de necesitatea, importanța și valoarea practicării recunoștinței. Suntem, așadar, datori Binefăcătorului nostru cu permanentă recunoștință. Tot ceea ce ne dă Dumnezeu ne dă în dar, iar noi trebuie să-I mulțumim „pentru binefacerile Sale arătate și ­nearătate”, „cu gând mulțumitor și cu mulțumitoare inimă, cu mulțumitoare mădulare ale sufletului și ale trupului” (rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog înainte de Sfânta Împăr­tășanie). Despre datoria de a mulțumi mereu lui Dumnezeu ne vorbește și Sfântul Petru Damaschinul: „(…) Să nu fie mul­țumirea ca a fariseului aceluia, care osândește pe alții, iar pe sine se îndreptățește, ci mai degrabă ca una ce se îndatorează pe sine mai mult decât toți și mulțumește, copleșită de uimire, ca una ce a cunoscut negrăita îndelungă-răbdare și îngăduința lui Dumnezeu. Ba nu numai atât, ci ea trebuie să se minuneze cum Dumnezeu Cel supralăudat, neavând lipsă de nimic, primește mulțumire de la noi, care-L mâniem și-L amărâm pururea după atâtea binefaceri de obște și particulare..., binefaceri nu numai trupești, ci și sufletești, de multe feluri, cărora nu este număr” (Petru Damaschinul, în Filocalia Românească, vol. V, p. 155). Evident, cea mai înaltă și mai profundă formă de exprimare a mulțumirii este participarea și, cu pregătirea cuvenită, împăr­tășirea cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge (Sfânta Euharistie) al Mielului lui Dumnezeu, Cel Care Se jertfește pe Sine „pentru viața și pentru mântuirea lumii”. Dacă cei zece au avut în comun boala, respectiv lepra, doar unul, și „acela samarinean”, s-a evi­dențiat între ei prin atitudinea lui față de Hristos-Binefăcătorul: „A căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I” (v. 16), fapt apreciat de Mântuitorul, el devenind astfel pentru noi model de recunoștință. Și ceilalți nouă ne sunt modele, însă în alt chip: cum să nu facem.

Patima ca lepră duhovnicească

Dar lepra din Sfânta Evanghelie de astăzi are și un înțeles duhovnicesc: tot ceea ce este păcat și patimă, neplăcut lui Dumnezeu. În acest sens se exprimă Sfântul Apostol Pavel în textul Apostolului de astăzi, din Epistola către Coloseni, în care (ne) îndeamnă: „Acum, deci, lepădați și voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră. Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit” (3, 8-10).

Înnoirea omului cu fiecare nou an

Această pericopă evanghelică a fost rânduită de Biserică să se citească acum, la început de an, pentru a ne învăța că se cuvine să începem noul an înnoiți duhovnicește, „dezbrăcați de omul cel vechi”. Nu doar anul se înnoiește, ci noi trebuie să ne înnoim.

Din pericopa evanghelică rostită astăzi învățăm așadar că Hristos vine spre noi, că El este sensibil și receptiv la rugăciunile noastre „dintru adâncuri” (Psalmul 129, 1), atunci când „strigăm” către El (Psalmul 140, 1), că faptele noastre bune izvorâte din credință sunt mântuitoare și ne fac bineplăcuți Lui și că suntem datori cu recu­noștință Binefăcătorului nostru, exprimată, ca și în cazul leprosului samarinean, prin gesturi și cuvinte.