Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr) Luca 16, 19-31 Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar
Când nu mai există nici o speranță, mai există, totuși, una
Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56
În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii istorisește două minuni pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos în Capernaum: învierea fiicei lui Iair, mai-marele sinagogii din cetate, și vindecarea unei femei cu scurgere de sânge care suferea de această boală de 12 ani. Doar primii trei evangheliști menționează în scrierile lor aceste minuni: Matei (9, 18-26); Luca (8, 40-56) și Marcu (5, 21-43). Ioan Evanghelistul nu o consemnează. Matei este cel mai concis în relatare, conținând doar 9 versete, spre deosebire de Luca, cu 17 versete, și Marcu, cu 23 de versete. Dar să vedem despre ce este vorba mai în amănunt.
Contextul și istorisirea minunilor
Iisus se întorcea din ținutul Gadarenilor, acolo unde vindecase doi îndrăciți și unde tocmai fusese invitat să părăsească ținutul. De fapt, oamenii de pe malul vestic al Mării Galileii îl alungaseră. În schimb, cei de pe malul estic îl așteptau cu bucurie. Evanghelistul Luca consemnează: „Şi când S-a întors Iisus, mulţimea L-a primit cu bucurie, fiindcă toţi Îl aşteptau” (Lc. 8, 40). Așa se întâmplă și azi: unii Îl alungă, în timp ce alții Îl așteaptă.
Exegeții sunt de părere că locul spre care se întorcea Iisus era cetatea Capernaum, orașul Său, sau „patria Sa”, așa cum a mai fost numit acest oraș. Aici se mutase după ce conaționalii Lui din Nazaret s-au arătat disprețuitori și neîncrezători față de faptele și cuvintele Sale: „Şi El le-a zis: Cu adevărat îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă-le şi aici, în patria ta... Şi le-a zis: „Adevărat vă spun vouă că nici un proroc nu este bineprimit în patria sa” (Lc. 4, 24).
Hristos și Iair. Mai-marele sinagogii cade în genunchi la Domnul
Atmosfera de bucurie în care Îl așteptau la întoarcere arată că toți cei din cetate Îl cunoșteau, bucurându-se de o faimă deosebită printre ei. Dar cineva din cetate se pare că Îl aștepta în mod deosebit: era Iair1, mai-marele sinagogii din oraș, și o femeie care suferea de o boală pe care a tăinuit-o timp de 12 ani și de care nimeni n-a putut-o scăpa, deși își cheltuise, ne spun evangheliștii, toată averea ei cu doctorii.
Primul Îl aștepta pentru că avea o fiică grav bolnavă, fiind pe moarte, iar femeia Îl aștepta pentru că speranță de însănătoșire la oameni nu mai avea. Dar nu numai ei Îl așteptau, ci și o mare mulțime de oameni, care Îl îmbulzea. Toți așteptau ceva de la El. Însă, în mod cu totul aparte, Îl așteptau bolnavii. Toți voiau să fie vindecați de către El.
Așa se face că, în prim planul relatării apare un episod: întâlnirea cu Iair. Așteptând puțin ca mulțimea să se liniștească, Iair își face loc prin ea și ajunge în fața lui Iisus. Cade la picioarele Lui, gest uluitor pentru un fruntaș al sinagogii, care se afla în contradicție și în conflict cu Iisus. Acesta îl roagă să vină în casa lui. Motivul? Avea fiica grav bolnavă, spre moarte, și ea era, se pare, singurul lui copil. Evanghelistul ne spune că „numai o fiică avea” (Lc. 8, 42). În original e folosit cuvântul μονογενὴς (θυγάτηρ), care înseamnă „singurul copil născut”. Așadar, ea reprezenta speranța familiei, având dreptul și la moștenire (cf. Num. 27, 1 urm.).
Iisus îl cunoștea pe Iair, cu siguranță. În sinagoga lui va fi intrat, probabil, de mai multe ori. Nu știm dacă Iisus cunoștea și familia lui, sau pe fiică. Fata avea ca la 12 ani, ne relatează Evanghelistul Luca (Lc. 8, 42), dar nu ne spune însă ce boală avea și nici de când suferea. Și Iisus a mers cu Iair spre casa lui. Mulțime multă însă mergea după El și-L îmbulzea.
Mântuitorul, Izvorul de putere tămăduitoare
Dar în drum spre casă se întâmplă ceva neobișnuit. În această mulțime se găsea și o femeie, bolnavă de scurgere de sânge și care suferea de această boală de 12 ani. Evanghelistul Marcu ne dă mai multe amănunte despre ea, zicând: „Şi multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar, nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre rău” (Mc. 5, 26). Și venind, folosindu-se de îmbulzeală, s-a apropiat de Iisus și, pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui, căci își zicea în sinea ei: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Mc. 5, 28). Și în clipa aceea, „izvorul sângelui ei a încetat - ne spune foarte plastic Sfântul Evanghelist Marcu - și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală” (Mc. 5, 29).
În mod cu totul surprinzător, Iisus întreabă: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Petru, însă, contrariat de întrebare, îi zice lui Iisus: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine s-a atins de Mine?” Dar Iisus insistă în cele afirmate anterior, replicându-i lui Petru: „S-a atins de Mine cineva”. Și explică motivul pentru care dorește să afle cine este cel ce s-a atins de El, zicând: „Căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine” (Lc. 8, 45-46). Ca izvor al vieții și a toată puterea, în calitatea lui de Dumnezeu adevărat, Iisus are puteri care ies din El și spre noi!
Și cum toți tăgăduiau, iar Iisus insista să fie descoperit cel ce s-a atins de El, în cele din urmă, femeia, înfricoșându-se, se apropie de dumnezeiescul Învățător, tremurând, și-I spune pricina pentru care a făcut acest gest, destăinuindu-și boala. Auzind acestea, Iisus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Lc. 8, 48). Nu întâmplător Iisus folosește cuvântul cu dublu sens: „mântuit”. Prin aceasta El a vrut să spună: credința ta te-a eliberat, mai întâi, de boală și de suferință, iar apoi te-a adus într-o legătură de viață cu Mine.
Sfântul Teofilact, vorbind despre credința ei, numește această forță un „act al minții”: „Că precum de va apropia cineva ochiul de lumina ce strălucește, ori vreascurile de foc, îndată se fac acestea lucrătoare, așa și femeia aceasta, aducând credință la Cel care poate să tămăduiască, îndată a dobândit vindecarea... Și, precum se vede, mai întâi s-a atins de Iisus cu mintea, apoi și cu trupul”2.
Iar Evanghelistul Marcu mai adaugă ceva din spusele lui Iisus: „... și fii sănătoasă de boala ta” (Mc. 5, 34).
Insistența lui Iisus de a fi descoperit cel care s-a atins de El a fost pedagogică. Voia să scoată în evidență puterea miraculoasă a credinței, care face totul posibil după ce omul nu mai poate face nimic.
Așadar, când n-a mai existat nici o speranță pentru ea, a mai existat, totuși, una. Și aceea a fost Iisus!
Dar, în timp ce Iisus vorbea cu femeia deja vindecată, vine cineva dintre apropiații lui Iair și-i spune acestuia: „Fiica ta a murit; nu-L mai supăra pe Învăţătorul” (Lc. 8, 49). Vestea adusă este, pentru Iair, izbitoare. Și ultima sa nădejde s-a prăbușit! În ce să mai spere de acum? Moartea a stins și viața, și speranța!
În fața Stăpânului vieții, moartea este neputincioasă
Auzind, însă, cuvintele, Iisus îi spune mai-marelui sinagogii: „Nu te teme; tu crede numai, şi se va izbăvi” (Lc. 8, 50). Și luând cu Sine, spun evangheliștii, numai pe Petru, și pe cei doi frați, fiii lui Zevedeu, Iacob și Ioan, se îndreaptă spre casa lui Iair. Aici, Iisus întâlnește tânguire multă și tulburare și lacrimi pentru copilă. Era firesc să fie așa. Dar nu era firesc și pentru Iisus. De aceea, El le spune: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme!”
Evangheliștii, însă, ne spun că toți „Îl luau în râs3, ştiind că ea a murit” (Lc. 8,52-53). Dar Iisus știa de ce spune asemenea cuvinte. Urma să definească, în fața lor, ce înseamnă moartea și, în consecință, cum trebuie ea privită.
Moartea nu este decât o despărțire temporară a sufletului de trup și a noastră, unii de alții. Morții continuă să fie vii, dar într-un alt plan al existenței. Și El exemplifică acest adevăr, vorbind cu fetița moartă. Apucând-o de mână, îi zice acesteia: „Copilă, scoală-te!” (Lc. 8, 54). Și Evanghelistul Luca ne spune că „duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8, 55). Și ca nimeni să nu se îndoiască de realitatea minunii, „a poruncit El să i se dea copilei să mănânce” (Lc. 8, 55). Sunt amănunte legate de moarte și de viață, pe care Luca Evanghelistul, ca un adevărat medic, le sesizează. Trebuie să mai precizăm faptul că minunea se petrece doar în prezența părinților și a celor trei Apostoli. Probabil că ei au fost singurii care nu l-au ridiculizat pe Iisus. Pe ceilalți, sceptici și necredincioși, Iisus i-a scos afară.
Așadar, când și pentru Iair nu a mai existat nici o speranță, a mai existat, totuși, una: Și aceea a fost Iisus!
Mesajul celor două minuni
Aș dori să reflectăm doar la un singur aspect din semnificația spirituală a celei de a doua minuni – vindecarea femeii bolnave de scurgere de sânge. S-a atins de poala hainei lui Iisus, dar numai pe la spate, din teamă și sfială. Și s-a tămăduit. Mobilul vindecării a fost credința ei. Dar este vorba de o credință nemărturisită și neafișată. Era o credință însoțită de o încredere în Dumnezeu care nu avea nevoie să fie cunoscută de nimeni. Aceasta e credința exprimată în toată taina ei, în tot misterul ei. Și acest episod este unic în tot Noul Testament.
Cine are această credință nu este foarte cunoscut de oameni, dar este cunoscut de către Dumnezeu. De aceea am intitulat această Evanghelie așa: Când nu mai există speranță (la oameni), mai există, totuși, una, la Dumnezeu! Și aceasta se găsește în „taina credinței”.
Și noi ne atingem de Iisus, și încă destul de des, în Taina Sfintei Euharistii. Dar nu toți ne vindecăm. De ce? Pentru că nu ne apropiem de El cu credință, cu cutremur în ființa noastră.
Așadar, simpla atingere de Iisus nu înseamnă automat și vindecare.
Femeia din Evanghelie să ne fie reper de reflecție în conștientizarea credinței noastre!
Note:
1 Numele Iair înseamnă, după unii exegeți, „Dumnezeu răspândește lumină” (cf. G. Maier, Evanghelia după Luca, Editura „Lumina lumii”, Oradea, 2013, p. 367), iar după alții, „Dumnezeu este Cel ce trezește la viață” (cf. John Nolland, Luke 1,1-9,20 (WBC), vol 35 A, Dallas, Texas 1989, p. 418).
2 Cf. Sf. Teofilact, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. „Sophia”, București 2007, p. 109.
3 Exegetul Leon Morris observă faptul că acesta e singurul caz din Noul Testament în care, în textul original, apare cuvântul κατεγέλων - καταγελάω = „a-și bate joc”, „a ridiculiza”, ca expresie a lipsei totale de credință (cf. Leon Morris, Luke. An Introduction and Commentary, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 2007, p. 180).