Cât risc ne asumăm atunci când ascultăm de Hristos?

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Tabloul pe care ni-l înfățișează Sfântul Evanghelist Luca în pericopa evanghelică unde este relatată pescuirea minunată rămâne unul dintre cele mai ample. 

Hristos, în început de zi, în început de lume, ajunge pe marginea lacului Ghenizaret. Mulți­mile deja Îl urmau pentru puterea cuvântului cu care propovăduia Evanghelia, binevestind Împărăția lui Dumnezeu. 

Lacul era pentru mulți dintre semenii Lui o sursă a hranei. Ca și astăzi, în unele sate de pescari, foarte de dimineață, oamenii veneau pe țărmul lacului să cumpere peștele pe care pescarii se trudiseră să îl prindă. Hristos știa că acolo va întâlni mulțime mare de oameni care veneau să își cumpere hrana zilei, peștele, și vine în întâmpinarea lor pentru a propovădui Împărăția. Dar, „ca prin minune”, în noaptea aceea pescarii trudiseră în zadar, aruncaseră mrejele în toate părțile lacului, fără ca măcar un peștișor să se fi prins în ele. 
Stupoarea și tristețea trebuie să fi fost mari pentru pescari, care își pierduseră sursa de venit pe ziua respectivă, dar și pentru mulțimea de oameni care se vedea în imposibilitatea de a se hrăni atunci. 

Pe această stare de dezamăgire și frustrare, Hristos vine și oferă omului, drept hrană, hrana cea duhovnicească, Cuvântul Lui cel plin de har și de adevăr. 

Ichthysul Ceresc Se dăruiește omenirii în toată simplitatea. Nu ai pește? Îl ai pe Dumnezeu drept hrană.

Îndepărtarea de lume 

Urcând în barcă, Iisus, discret, îl roagă pe Simon-Petru să se depărteze de mal, pentru a putea vorbi mai lesne mulțimilor care Îl împresurau de acum. Printre miracolele pe care le săvârșise deja era și acela al vindecării soacrei lui Simon-Petru (Luca 4, 38-39), iar acesta, acum, poate în semn de mulțumire, onorat chiar fiind probabil de faptul că Hristos, Învățătorul, îl alege pe el să Îl conducă în larg, acceptă fără împotrivire. De pe lac, Hristos are o altă deschidere către mulțime, Se află ca într-un amfiteatru. 

În tradiția ebraică, apa liniștită evocă binecuvântarea lui Dumnezeu, precum oaza care face să înflorească deșertul și calmează setea. Dezamăgirea și frustrarea dispar, binecuvântarea Domnului prin cuvântul rostit liniștește inimile și cugetele celor prezenți. Dumnezeu Cuvântul este deasupra apelor! 

Ca într-o nouă geneză, cuvântul Mântuitorului remodelează sufletele oamenilor, făcându-i să uite de foamea cea trupească, de grijile și alergăturile vieții, de tot ceea ce îi îndepărta de Dumnezeu, deschizându-le ferestre către cer. Hristos reumanizează omul, readucându-l la comuniunea cu Ziditorul său. 

Petru, Ioan, Iacob devin mult mai atenți la cuvântul Învăță­torului, captivați de mesajul mântuitor. Nimeni nu mai vorbise așa! 

Hristos arată apostolilor că pentru a putea accede și a se hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se îndepărteze de tot ceea ce este lumesc, precum barca lor s-a îndepărtat de țărm pentru a ajunge la apa adâncă, sursă a hranei și a vieții. 

Ei înșiși devin peștii pescuiți de Hristos în năvodul dragostei Lui și, dimpreună cu ei, toți cei prezenți acolo. Peștele reprezintă creatura care e veșnic cu ochii deschiși, trăind în bancuri, ima­gine a credinciosului într-o continuă creștere spirituală și în perpetuă vigilență, trezvie, capabil să trăiască în comunitate și comuniune.

Deznădejdea este consecința lipsei lui Hristos din viața noastră

După terminarea cuvântării, Hristos îi cere lui Simon-Petru să se îndepărteze cu barca și mai departe, la apă adâncă, și să arunce năvodul. Acesta din urmă, pescar cu experiență, dubitativ încă, are un moment de ezitare: nu-și va pierde oare iarăși timpul și energia într-o acțiune sortită din nou eșecului? Nu ne regăsim oare în fața acestei descurajări adesea: „Am încercat atâtea și nimic n-a ieșit, nu mai are nici un sens să mai insist. Renunț!” 

Neputința omului dezarmat în fața eșecului e consecință a lipsei vieții în Hristos. 

Simon-Petru intră în încrederea lui Dumnezeu, simte că Hristos Se pune garant și, „după cuvântul Tău”, în ascultare, acceptă: Fiat! 

De data aceasta, minune: năvoadele sunt pline, gata să se rupă și gata să scufunde bărcile lui Simon și fiilor lui Zevedeu chemați în ajutor. Cu toții sunt uimiți și înfricoșați de cele întâmplate și își dau seama că acolo a lucrat mâna lui Dumnezeu. 

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” 

Întoarce fața Ta de către păcatele mele! Fraza aceasta, rostită cu multă temere și profundă căință, este cea de-a doua îndepărtare pe care Hristos ne cheamă să o împlinim: nu poți să te împărtășești de Cuvânt atâta vreme cât nu te îndepărtezi, nu îți întorci fața de către păcat. Pe Domnul Îl rugăm să își întoarcă fața nu de la noi, (vai, ce ne-am face dacă Dumnezeu ne-ar întoarce spatele!), ci de la păcatele noastre la care suntem gata să renunțăm prin pocăință. Minunea nu e decât acceptarea lucrării Domnului în firea noastră cea căzută, și împreună lucrarea cu Dumnezeu, și-atunci barca goală a firii umane se umple de har. 

Din Petru, Andrei, Iacob, Ioan și toți apostolii, Hristos a făcut pescari de oameni. Din ei face noi Moise, luându-i de la pescuitul cu mrejele și trecându-i prin apa botezului în Duh. Dar, la rându-ne, fiecare din noi e chemat să devină pescar de oameni prin lucrarea Duhului Sfânt. 

Prinși în năvoadele dragostei lui Dumnezeu, primim vocația și priceperea de a deveni pescari de suflete. Frica de a fi luați în râs, de a ieși din tiparele lumii în care trăim, nu trebuie să-și aibă locul în noi. Petru, de-ar fi scos năvodul gol, s-ar fi făcut de râs în fața mulțimilor, dar își asumă riscul ascultării. Merge, dintr-o ascultare pe care nu și-o putea probabil explica încă, pe mâna Domnului. Și recompensa e imensă! 

Petru atunci nu Îl iubea încă pe Hristos, abia intra în comuniune cu El. Dar noi, cei scăldați în dragostea Lui prin baia botezului, cămări, temple ale Duhului Sfânt, cât ar trebui să fim în ascultare, în încredere și credință nebiruită că orice vom cere în numele Lui vom și dobândi? 

Biserica nu s-a terminat de clădit, se construiește, se înalță cu fiecare dintre noi, e într-un perpetuu dinamism în care suntem antrenați. 

Cu Hristos cârmaci în corabia Noului Legământ, cu năvoadele sufletești spălate, detașați de cele ale lumii, dar trăind în lume, în război cu păcatul și în nădejde în dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi, marcați cu pecetea Duhului Sfânt, să înaintăm în cele cerești la care suntem chemați să urcăm. Amin!