Ce câştigi pentru renunţările de dragul lui Hristos?

Evanghelia duminicii a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,

2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.

4. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.

5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.

7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,

8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.

9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.

10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.

11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Bucuria belşugului estompată de teama păcătoşeniei şi a nevredinciei umane s-ar putea numi Evanghelia de astăzi.

De îndată ce a scos plasele de pescuit pline cu o mulţime mare de peşti, Petru a realizat că se află în faţa Stăpânului mării şi a întregii firi cuvântătoare şi necuvântătoare. De fapt, toată Sf. Scriptură, atunci când relatează despre întâlnirile omului cu Dumnezeu, insistă mereu asupra sentimentului de teamă pe care îl încearcă în faţa divinului ce-l copleşeşte cu măreţia sa. Aşa ni se spune, spre exemplu, despre patriarhul Iacob că, după ce şi-a dat seama că se află înaintea divinului, a exclamat plin de uimire: „vai, cât de înfricoşător este locul acesta” (Gen. 28,17), alţii au căzut imediat cu faţa la pământ (Iez. 1,28; Daniel 8, 17), îmbolnăvindu-se chiar de teama ce i-a cuprins ( Daniel 8, 27). În faţa splendorii unei teofanii, profetul Daniel scrie că a căzut asupra sa o spaimă atât de mare încât şi-a pierdut toată puterea, iar faţa lui şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se şi devenind fără vlagă (cap.10).

Din Scriptură, ca de altfel, şi din Evanghelii, mai trebuie reţinut că Dumnezeu nu se revelează oricui şi oriunde, şi ca urmare se cuvine ca şi noi să fim foarte circumspecţi cu cei care pretind că au fost aleşi să stea de vorbă cu Dumnezeu ori cu sfinţii, ca şi cum ai sta la taifas cu un vecin peste gard. Interesant e că, dintre toţi pescarii prezenţi, absorbiţi de graba de a-şi strânge recolta ca să nu fie expusă căldurii şi alterării imediate, doar Petru a realizat aproape instantaneu în faţa cui se află.

Doamne, nu merit să vii la mine, dar vreau să fiu cu Tine

Există o mare asemănare între cuvintele apostolului: „Doamne, pleacă de la mine că sunt un om păcătos!” şi cele ale profetului Isaia, care, în urma întâlnirii cu divinul, a exclamat copleşit de teamă: „Vai mie, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate; şi am văzut cu ochii mei pe Domnul oştirilor!” (cap. 6,5).

Extraordinară este atitudinea sfinţilor! În pofida fricii teribile pe care o încearcă înaintea divinului, ei nu mai vor să se despartă de acea teamă. Dacă, pe de o parte, Petru a zis: „Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos”, pe de alta, a cuprins picioarele Mântuitorului într-un gest simbolic de rămânere permanentă cu Domnul.

S-ar putea face o asemănare cu experienţa copilului ce se află pentru prima oară în vecinătatea focului, care, deşi îi simte arsura, lumina lui îl va atrage în permanenţă.

Pe lângă aspectul legat de atitudinea lui Petru, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă la multă reflecţie vizavi de atitudinea celorlalţi prezenţi, a comportamentului uman, în general. Ne dezvăluie anumite realităţi în care, din păcate, se regăseşte omul de pretutindeni şi dintotdeauna. Este vorba de veşnica atracţie a omului spre spectaculos. Putem fi şi noi adesea martorii unui entuziasm de moment, al credinţei exteriorizate prin acte de-a dreptul brutale pentru câteva clipe, dar fără stabilitate în mărturisirea şi mai ales practicarea credinţei.

O întrebare aparent banală: ce este ascultarea?

Când observăm anumite ceremonii religioase, la creştini sau alte religii, suntem consternaţi să constatăm că, nu de puţine ori, comportamentul unora nu are aproape nimic comun cu scopul ceremoniei în sine şi ne întrebăm câţi dintre miile sau zecile de mii care se declară foarte credincioşi rămân ataşaţi de Dumnezeu? Pe de altă parte, este adevărat că după Petru au mai venit şi ceilalţi trei însă numai după ce au fost chemaţi expres de către Domnul ca să se dedice unui altfel de pescuit.

A doua mare idee a Evangheliei asupra căreia se cuvine să medităm îndelung este valoarea ascultării de cuvântul lui Dumnezeu. Care este valoarea ascultării din perspectiva biblică? Foarte mulţi oameni, voit sau fără să-şi dea seama, confundă grav importanţa ascultării de poruncile divine ori de cel care îndrumă să rămâi în ascultarea de porunci, în vederea mântuirii sufletului, cu o ascultare măruntă, doar pentru a satisface capriciul cuiva.

Patericul egiptean punea foarte mare preţ pe ascultarea de un om încercat în cele spirituale, care nu întotdeauna era şi duhovnic, dar cu mare înţelepciune în cele ce privea viaţa duhovnicească, încât ucenicul avea asigurată mântuirea sufletului. De fapt, nici ascultarea nu avea alte obiective în afară de progresul în rugăciune şi lupta cu demonii.

Profetul Samuel spunea că „Ascultarea de Dumnezeu este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor” (I Samuel 15, 22), iar cartea Pilde zice că „prietenii tăi pot să fie o mie, dar sfătuitorul tău să fie unul la o mie”, adică să te fi încredinţat că este capabil să te înveţe căile Domnului.

Avantajul de a-L asculta pe Dumnezeu

Ascultarea este valoroasă şi prin aceea că presupune smerenie, mai ales în cazul monahilor care îşi propun ca în numele lui Iisus să facă ascultare de îndrumătorul lor spiritual. Cel puţin, aceasta a fost motivaţia iniţială a ascultării monahale, dar din păcate sensul ei s-a diluat mult cu trecerea timpului.

Ascultarea are mare valoare pe plan spiritual fiindcă este opusă mândriei. Petru i-a zis lui Iisus care i-a poruncit să arunce plasele, deşi acest lucru îl făcuse în zadar întreaga noapte: „Doamne, la cuvântul tău vom arunca plasele din nou, doar ca să-ţi facem pe plac adică să împlinim cuvântul tău, deşi nu mai credem să prindem ceva”. Şi aşa au făcut şi s-a săvârşit minunea. Să mai reţinem că Hristos n-a făcut această minune din necesitate, ca altădată, fiindcă i-ar fi văzut pe oameni flămânzi ori suferind, ci a urmărit două scopuri precise: primul, ca să-i înveţe pe ucenici că fără ajutorul lui Dumnezeu, fără cuvântul şi încuviinţarea Lui, omul nu poate avea spor în truda sa, iar în al doilea, a vrut cu orice preţ să-i determine a-L asculta pe El ca şi pe Dumnezeu. Tot la ascultare de El îi va sfătui şi Maica Domnului, Sf. Maria, pe tinerii nuntaşi în Cana Galileii, zicându-le: „Să faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 6).

Dacă n-ar fi săvârşit această minune chiar înainte de a-i chema la misiune, ucenicii nu ar fi înţeles care este avantajul de a rămâne sub ascultare divină. Venirea lui Hristos în lume a avut şi scopul de a ne arăta ce este adevărata ascultare de Dumnezeu.

Să ne amintim că cel dintâi şi cel mai mare rău pe care omul şi l-a făcut sieşi şi pe care îl poate continua la nesfârşit este tocmai neascultarea.

Pe cine iubeşte Dumnezeu: pe săraci sau pe bogaţi?

Dacă ascultarea lui Hristos de Tatăl a fost din iubire, şi noi, creştinii, să ascultăm în primul rând de Dumnezeu, de Biserică şi de cei vrednici de ascultare, tot din iubire. Nu întâmplător Scriptura ne şi prezintă mai întâi porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi numai după aceea ne expune şi celelalte porunci. Evanghelia ne aminteşte cuvintele lui Iisus: „dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile mele!” (Ioan 14, 15). Rămâne totuşi de lămurit de ce Iisus n-a săvârşit mai întâi minunea şi abia după aceea să-i fi învăţat pe Ucenici şi poporul de faţă? Ca şi în cazul înmulţirii pâinilor a vrut să rămână consecvent învăţăturii Sale şi anume că prioritară trebuie să fie preocuparea omului de a-şi câştiga hrana spirituală. Deşi munca a fost frenetică în timpul nopţii, fără Hristos, roadele au fost inexistente. Numai Petru a înţeles de îndată că dacă va rămâne cu Hristos-Dumnezeu, El îi va putea umple întotdeauna năvoadele. Acest adevăr ni-l transmite şi Scriptura: cei mai consecvenţi împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu au fost întotdeauna copleşiţi de daruri materiale şi spirituale. L-a constatat la timpul său şi psalmistul care zice: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit şi nu am văzut pe copiii celui drept cerşind pâine”.

A existat şi mai există încă, în unele opinii, ideea falsă că ar fi plăcuţi de Dumnezeu şi binecuvântaţi de El doar cei săraci ori foarte săraci. Probabil ca un revers faţă de cei care îşi câştigă pe căi necinstite averile. Este o vădită tentă monahală de a interpreta astfel Scriptura, cu toate că astăzi nici chiar monahii nu mai ţin atât de consecvent la votul sărăciei, şi nu de puţine ori sărăcia individuală este înlocuită cu bunăstarea de obşte.

Profetul Moise a lămurit clar valoarea ori nonvaloarea bunăstării când a zis: „De Mă vei asculta Israele, bunătăţile pământului vei mânca, iar de nu Mă vei asculta, sabia vă va mânca pe voi” (Deut. cap. 27 şi 28).

Dobânda lui Dumnezeu

Un alt element important al Evangheliei acestei duminici este răsplata imediată a Domnului Hristos pentru o aparent insignifiantă faptă bună a pescarilor pe care mulţi exegeţi ai textului prezent au trecut-o cu vederea.

Iisus le-a cerut mai întâi cu împrumut, pentru câteva clipe, barca de care s-a servit ca de un amvon şi pe care apoi în semn şi de gratitudine le-a restituit-o plină cu peşte. Aşa este Dumnezeu, mereu consecvent în promisiunile şi faptele Sale. Legea veche îi cerea omului să-i jertfească lui Dumnezeu a zecea parte din toate veniturile lui, cu făgăduinţa că Dumnezeu în schimb îl va copleşi de daruri. Acest fapt l-a demonstrat aici Iisus, iar Apostolul Petru l-a verificat şi el care-L întrebase odată pe Domnul: „Iată, noi care am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie, ce răsplată vom avea? La care Domnul a răspuns; Cel ce a lăsat femeie, copii sau tată sau mamă sau casă, însutit va lua şi viaţă veşnică va moşteni”.

În concluzie, pentru orice jertfă, cât de mică, pe care omul o face de dragul lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui va primi negreşit însutit înapoi.