Ce e mai simplu: vindecarea trupului sau iertarea păcatelor?

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Matei 9, 1-8

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.

4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?

6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.

7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.

8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

Toate minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos au un dublu scop. Unul este acela al îndreptării creaţiei prin puterea divină mai presus de fire - prin minune; celălalt al descoperirii căii de urmat, spre aceeaşi îndreptare, prin logica firii pusă de Dumnezeu în creaţie - cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura despre împărăţia cerurilor. Este motivul pentru care găsim totdeauna în Sfânta Scriptură relatate, alături de actele suprafireşti, învăţături şi îndemnuri ce merg uneori până la „mirarea“ lui Dumnezeu de frumuseţea şi naturaleţea unor gesturi umane: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“ (vindecarea fiicei femeii cananeence - Matei 15, 28), „Adevărat grăiesc vouă: La nimeni în Israel n-am găsit atâta credinţă“ (vindecarea slugii sutaşului - Matei 8, 10). Descoperirea puterii divine înaintea creaţiei este suportul susţinerii ei în natura sfinţeniei, a neputinţei intrării în disoluţie. Calea de urmat - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ - este cea a îndumnezeirii prin darurile Duhului Sfânt şi prin conlucrarea voinţei proprii cu acestea.

„Cine este Acesta care iartă şi păcatele?“

Chiar şi locurile în care se săvârşesc minunile sunt unele aparte, chiar dacă există şi excepţii. Este elocvent locul săvârşirii minunii din Evanghelia de astăzi. Spune Scriptura: „Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa“. De unde a trecut? „Din cealaltă parte“, din ţinutul Gadarei (Matei 8, 28-34). Iată că se crează deja o paralelă între: „cetatea Sa“ şi „cealaltă parte“, între cetatea lui Dumnezeu şi partea neîntărită. Pentru care motiv era numit Capernaumul cetatea lui Hristos, aflăm din Evanghelia lui Matei, (4, 13-16). Conform spuselor acestui text, a venit Iisus în locul în care putea să săvârşească minuni, în cetatea deschisă tuturor, în „Galileea neamurilor“ semn al mântuirii întregului neam omenesc, în locul unde s-a arătat lumină poporului - creaţiei raţionale a lui Dumnezeu, „omului viu“, cum spun Părinţii Bisericii - ce stătea întru întuneric. La polul opus era „cealaltă parte“, ţinutul din care oamenii L-au alungat, deşi făcuse şi pentru ei aceleaşi fapte nemaivăzute. Iată împlinit cuvântul Scripturii care zice: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.“ (Ioan 1, 11-13).

Fiind cunoscut în „cetatea Sa“, Mântuitorului i-a fost adus spre vindecare un slăbănog. I-a fost adus din credinţă, din încrederea pe care o aveau locuitorii Capernaumului în El, după ce săvârşise aici multe minuni (Marcu 1, 34) şi după ce, de multe ori îi învăţase în sinagogă, ca „Cel ce avea putere“. Credinţa despre care mărturiseşte Scriptura în acest caz era doar a unora. De aceea, Mântuitorul, Dumnezeu fiind, şi cunoscând cugetele tuturor, a încercat necredinţa celorlalţi. Nu a săvârşit îndată minunea văzută, ci pe cea nevăzută, cea care trebuia făcută mai întâi în logica firii: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!“.

Toţi ştiau, cu atât mai mult cărturarii, că plata păcatului este moartea (Facere 3, 19). De aici revolta ce se naşte în cugetele lor „cine este Acesta care iartă şi păcatele; Acesta huleşte“. În învăţătura rabinică, era lămurit faptul că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Iar oricine cuteza să vorbească precum a făcut Mântuitorul săvârşea blasfemie. De altfel, această atitudine este păstrată de întreaga mulţime prezentă la săvârşirea acestei minuni, chiar dacă au devenit martori oculari ai adevărului celor enunţate şi apoi împlinite de Hristos. Aşa se şi încheie pericopa evanghelică: „Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor asemenea putere“.

Tăcerea slăbănogului

Conştiinţa păcatului era atât de adânc înrădăcinată în firea umană, iar gândirea ce izvora din aceasta atât de fatalistă, încât chiar şi atunci când judecau despre cele ale lui Dumnezeu, oamenii „cugetau cele rele“.

Dovedirea puterii divine a Mântuitorului se face prin actul concret al vindecării văzute a celui iertat de păcate. Şi Hristos face aceasta spre îndreptarea cugetelor celor necredincioşi. Învârtoşarea inimii şi întunecarea minţii celor ce gândeau că este cu neputinţă să i se ierte cuiva păcatele, cu atât mai mult în lipsa unui semn văzut, face pe Mântuitorul să-i întrebe: „Căci ce este mai lesne, a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?“. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul îi îndeamnă pe cei prezenţi la iubire şi iertare, ca prin acestea să fie primit deplin darul lui Dumnezeu, vindecarea. Iertat fiind păcatul, „moartea nu mai are stăpânire“ asupra nimănui (Romani 6, 9). Cu alte cuvinte, să ştiţi că prin iubire, iertare şi căinţă se împlineşte, cu putere, lucrarea lui Dumnezeu, care se desăvârşeşte în slăbiciune (I Cor. 1, 27 ş.u.).

Ce altceva putea să însemne tăcerea slăbănogului sau a celor ce-l aduseseră la Hristos, decât adâncul căinţei! Scriptura nu spune că ar fi cerut slăbănogul mai mult. Pentru el a fost suficient acel „Îndrăzneşte, fiule!“ pentru a-şi reface legătura cu Dumnezeu. Nici cei ce-l aduseseră şi credeau nu au cerut mai mult. Dar pentru cei ce cugetau cele rele în inimile lor Mântuitorul a împlinit şi forma văzută a minunii. „Dar ca să ştiţi“, spune Mântuitorul, nu ca să credeţi, „că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta“. Totdeauna a procedat astfel Mântuitorul. Unora le-a propovăduit spre îndreptare şi credinţă, altora li S-a făcut doar semn spre mărturie: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea (...) de nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor“ (Ioan 15, 22-25).

Ce înseamnă cuvintele: „Şi sculându-se, s-a dus la casa sa“? Oare de ce insistă evanghelistul asupra acestui fapt? Pentru a ne arăta că minunea este desăvârşită. Că doar aşa a săvârşit şi săvârşeşte Dumnezeu minuni. Nu ne spune nimic Evanghelia despre casa ori despre familia slăbănogului. Spune doar că, „I-au adus un slăbănog“ şi că, „văzând credinţa lor“ l-a vindecat. Nu ştim de câţi ani era bolnav. Nu ştim dacă a avut pe cineva aproapiat, dacă a avut într-adevăr familie. Ştim doar că prin suferinţa lui a trezit compasiunea celor ce credeau că Mântuitorul Hristos poate vindeca această neputinţă. De ce insistă evanghelistul? Pentru a arăta că prin această îndreptare, cel neputincios din cauza păcatului s-a aşezat „în casa sa“, adică a intrat în rostul creaţiei lui Dumnezeu. A devenit mărturisitor al lui Hristos şi al împărăţiei lui Dumnezeu. Oare nu la fel s-a întâmplat cu toţi cei vindecaţi în chip minunat de Mântuitorul? Gura lor nu putea să tacă, prezenţa lor nu putea să nu mărturisească, aşezarea lor nu putea să nu stârnească împotriviri.

De ce s-au înspăimântat mulţimile?

Cuvintele cu care se încheie Evanghelia de astăzi nu se referă doar la cele menţionate mai înainte. Au un înţeles mult mai adânc. „Mulţimile“ spune - deci parte din cei prezenţi - „văzând acestea“, adică credinţa celor ce l-au adus pe cel bolnav la Hristos, căinţa slăbănogului şi neputinţa iubirii şi a capacităţii de a ierta a celor ce „cugetau cele rele în inimile lor“, „s-au înspăimântat“. S-au înspăimântat nu de minune, căci mai fuseseră şi martorii altor minuni săvârşite de Hristos. S-au înspăimântat de neputinţa lor: de a iubi, de a ierta, de a se pocăi, de a crede. Au recunoscut însă puterea lui Dumnezeu, căci „au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă oamenilor asemenea putere“, care: „dă vedere celor orbi la suflet“, „întăreşte pe cei ce nădăjduiesc“, „ajută pe cei neputincioşi“, „înalţă pe cei slabi“, „dă odihnă celor istoviţi“, „hrăneşte pe cei lipsiţi“.

Aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi atunci când ne aduce înaintea lui Hristos una sau alta din slăbiciunile noastre. Nu avem deplină putere să acceptăm tăcuţi, în căinţă, îndreptarea. Nu avem răbdare să ne aşazăm în deplină mărturisire. Nu rămânem „în casa noastră“, pentru a deveni noi înşine mărturie şi mărturisitori întru Hristos.

Credinţa, nădejdea, iubirea şi iertarea sunt mijloacele prin care descoperim, în Evanghelia de astăzi, calea împreună cu Hristos.