Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Cincizecimea, sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii
(Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni nu a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.
„Praznicul cel după praznice şi cel mai de pe urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului. Că în aceasta focul Mângâietorului s-a pogorât pe pământ în chip de limbi şi a luminat pe ucenici, făcându-i teologi, cunoscători ai tainelor cereşti.“ Cu această stihiră care adună cele mai tainice înţelesuri ale praznicului se deschide slujba Utreniei Cincizecimii, chemând pe dreptmăritori la prăznuire.
Evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt, istorisit de Sfântul Apostol Luca în cartea Faptele Apostolilor capitolul 2, versetele 1-11, constituie împlinirea iconomică a sfatului veşnic al Preasfintei Treimi, vestit prin profeţii Legii Vechi. Această făgăduinţă a fost reînnoită de Mântuitorul Hristos Sfinţilor Apostoli în ajunul Sfintelor şi Mântuitoarelor Sale Patimi, ca mângâiere şi întărire pentru cele ce aveau să urmeze, dar şi ca vestire a împărtăşirii unor daruri şi puteri care aveau să-i facă destoinici pe Apostoli ca să propovăduiască cu putere şi eficient Evanghelia în toată lumea. Acest nou Paraclet, Mângâietor este Duhul Sfânt. Prezenţa Acestuia a fost anunţată mai înainte la Buna Vestire şi la Botezul Domnului. De asemenea, în diferite situaţii Mântuitorul Hristos a vorbit despre Mângâietorul. Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie consemnează o astfel de vestire: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să Îl primească cei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus nu fusese preaslăvit“ (Ioan 7, 37; 40). În marea cuvântare de despărţire, consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan, Domnul înnoieşte aceste făgăduinţe: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi“ (Ioan 14, 18), „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac“ (Ioan 14, 16), „Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu“ (Ioan 14, 26), „Iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26).
Principalele idei sunt făgăduinţa trimiterii Sfântului Duh; rolul consolator al Acestuia; lucrarea Lui învăţătorească şi mărturisitoare-misionară; că modul prezenţei Sale va fi deosebit de cel anterior Rusaliilor şi că Duhul va rămâne cu Apostolii în veac, după cum şi Fiul rămâne în veac. Aceste vestiri circumscriu lucrarea iconomică a Sfintei Treimi în Biserică în linie învăţătorească-misionară şi sacramental-liturgică până la sfârşitul veacurilor. Înfăptuirea se face prin bunăvoinţa Tatălui şi cu împreuna-lucrare a Fiului şi a Sfântului Duh, arătând Biserica vie şi adevărată drept una, sfântă, apostolică şi sobornicească.
Dumnezeiescul Mângâietor vine şi scrie în inimile Apostolilor Legea harului
„Cât de adâncă este taina! Cât de mare şi de cinstită! (…) Izvorul Duhului venind la cei de pe pământ, împărţit în chip minunat în râuri purtătoare de foc, a rourat pe Apostoli, luminându-i; şi focul le-a fost lor nor de rouă, care i-a luminat, şi flacără purtătoare de ploaie prin care am primit harul. Lumina Mângâietorului a venit şi lumea a luminat“, cântă Biserica însufleţită şi luminată cu bucuria prăznuirii.
Sfântul Apostol Luca, ştiind că primirea adevărului mântuitor al credinţei este mijlocită de vederea înţelegătoare, adică percepţia inteligibilă a semnelor prin care acesta ne vine, consemnează cu grijă circumstanţele de timp şi loc în care a avut loc evenimentul Cincizecimii, păstrând pe cât este cu putinţă şi taina, precizând că primitorii Duhului Sfânt sunt Sfinţii Apostoli care „erau toţi la un loc“. Acel loc era foişorul din Ierusalim, „camera de sus“ a unei case particulare, şi era cunoscut de toţi. Precizarea aceasta este importantă pentru că ne ajută să înţelegem că Duhul Sfânt S-a pogorât numai peste cei doisprezece Apostoli, nu şi peste toţi cei din numărul mai mare al ucenicilor care Îi urmau Domnului. În consecinţă, doar aceştia au primit plenitudinea harului şi sunt păstorii autorizaţi ai Bisericii, având puterea şi îndreptăţirea de a împărtăşi darul Duhului Sfânt celor botezaţi şi de a transmite harul preoţesc urmaşilor lor în succesiune apostolică.
Cu privire la pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Luca zice că „din cer fără de veste s-a făcut vuiet, ca suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei“. „Vuietul şi suflarea ca de vânt“ situează evenimentul Cincizecimii într-o multiplă analogie cu evenimente tipologice din iconomia mântuirii; pe de o parte cu primirea Legii Vechi, „în tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi în sunete foarte puternice de trâmbiţă“ (Ieşire 19, 16), iar pe de altă parte creează analogia Legământului Nou, întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos, cu Legământul Vechi, aşezat prin Moise, indicând între acestea o concomitentă continuitate, dar şi o discontinuitate la un alt nivel de semnificare, în sensul subsumării Vechiului Legământ de către Cel Nou şi al continuităţii şi plinirii aceluia numai prin aşezarea lui în relaţie cu Hristos şi cu lucrarea Lui mântuitoare. Acest fapt nu desfiinţează Vechiul Legământ, ci din contră, îl valorifică descoperindu-i menirea şi plinirea în Hristos şi în Biserică. „Cel ce a scris de demult lui Moise poruncile Legii Vechi, acum alcătuieşte luminat Legea harului; că dumnezeiescul Mângâietor venind, a scris-o în inimile Apostolilor“, tălmăceşte Biserica (Slava la cântarea a V-a la Utrenia de luni, după Rusalii). În acelaşi timp se oferă posibilitatea şi a altor analogii ca a Israelului Vechi şi a Noului Israel, sau a Ierusalimului prorocilor şi a Noului Ierusalim, istoric identic cu Biserica lui Hristos, iar eshatologic cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Noul popor ales se constituie acum din rămăşiţa profetică a vechiului Israel, care vine la Hristos, şi din „neamuri“ - ethnč, adică din popoarele care primesc „Vestea cea Bună“ a mântuirii prin Hristos, vestită acum de Biserică. Caracterul Legii Vechi de călăuză, pedagog spre Hristos şi funcţia ei pregătitoare către Legea Nouă devin clar evidente acum în lumina Pogorârii Duhului Sfânt. „Moise a văzut în rugul cel de foc din munte pe Cel ce este; dar acum pogoară Duhul în chip de foc şi la văzătorii de Dumnezeu şi înţelepţii Apostoli, ca să arate lămurit că un Dumnezeu este Cel ce a grăit şi atunci şi acum“ (Stihira I, la Vecernia de joi, săptămâna de după Rusalii). Israelul, în realizarea lui profetică, era o prefigurare (typos) şi o vestire a ceea ce înfăptuieşte Biserica, ekklesia creştină. Sfântul Meliton de Sardes zice despre această relaţie: „Poporul lui Israel era de mare preţ înainte de întemeierea Bisericii“, întrucât era purtătorul simbolismului mesianic şi al făgăduinţelor dumnezeieşti, dar „când s-a zidit Biserica (…) cel ce era mai înainte chip al Bisericii s-a făcut deşert, predând puterea sa adevăratei Biserici“.
Dumnezeu nu-Şi ia înapoi darul şi nici chemarea făcute Israelului profeţilor, dar acestea devin mântuitor-lucrătoare numai prin reintegrarea Israelului în relaţie cu modelul sau arhetipul în care îşi are raţiunea alegerii şi a misiunii sale. În realizare mesianică ca nou Israel, Biserica lui Hristos adună în sine toate neamurile şi toate rasele, de pe tot rotundul pământului şi din toate timpurile, având conştiinţa că de acum creştinii sunt adevăratul popor şi adevărata seminţie, purtătoare a făgăduinţelor profetice împlinite. Biserica se defineşte drept popor nu într-un sens biologic şi nici sociologic, ci într-unul duhovnicesc anunţat şi pregătit de Dumnezeu prin proroci şi plămădit în Hristos de Duhul Sfânt; al celor născuţi de sus (Ioan 3, 3), din apă şi din Duh (Ioan 3, 5; 8), fii ai lui Dumnezeu prin har, nu după trup (Ioan 1, 12-13).
Partea din Israel şi „neamurile“ cuprinse în Hristos şi în Biserică prin mărturisirea credinţei apostolice în Sfânta Treime, prin zidirea lor sacramental-liturgică în acelaşi trup duhovnicesc şi prin împlinirea marii porunci a iubirii, nu se mai consideră străini între ei, ci devin în Biserică locuitori ai aceleiaşi case şi membri ai aceleiaşi familii creştine, împreună cetăţeni cu sfinţii. Cincizecimea ne învaţă că diversitatea etnică, geografică şi culturală, departe de a constitui bariere între oameni şi motive de tensiuni şi separaţii exclusiviste şi intoleranţe păguboase, reprezintă o şansă reală de îmbogăţire spirituală şi de armonioasă şi rodnică conlucrare la scară ecumenică.
Biserica - comunitate în Hristos şi în Duhul Sfânt
„Dumnezeu Cuvântul cel atotstăpânitor a vindecat cugetele Apostolilor de păcat şi I-a gătit Luişi casă curată; iar acum se sălăşluieşte într-însa lumina Duhului, Celui întocmai puternic şi de o fiinţă cu El“, slavosloveşte Biserica la Utrenia Rusaliilor. Sfinţii Părinţi, într-o conglăsuire desăvârşită, învaţă că Biserica realizează în creat şi istoricitate modelul veşnic al plinătăţii vieţii Preasfintei Treimi, purtând în ea în chip tainic înţelesurile cele mai presus de ceruri. Astfel, comuniunea (koinonia) eclesială se înfăţişează atât ca extensie în creaţie a unităţii şi comuniunii persoanelor Sfintei Treimi, cât şi drept consecinţa prezenţei şi a împreună-lucrării Fiului cu Duhul Sfânt în Biserică şi după Înălţare şi Cincizecime, până la Parusie. Părintele Dumitru Stăniloae tălmăceşte această taină a unităţii în comuniune, dezvoltând potenţialităţile conceptului patristic de „odihnire“: „Sfântul Duh are rolul său deosebit în întemeierea şi susţinerea Bisericii ca unitate de comuniune. El reprezintă prin excelenţă relaţia vie între Tatăl şi Fiul şi ca atare întemeiază relaţia vie între membrii Bisericii şi între ei şi Tatăl. Căci în El vine la expresie deplină nu numai deosebirea de persoane în Dumnezeu, ci şi unitatea între ele. Duhul Sfânt reprezintă această forţă vie de unitate între credincioşi şi între ei şi Sfânta Treime. Odihnindu-Se din veci în Fiul cel întrupat, El se odihneşte după întrupare şi peste umanitatea personală a lui Hristos şi apoi peste toţi cei ce se unesc prin credinţă cu Hristos. Prin odihna aceasta în Hristos, Duhul nu-i uneşte pe aceştia numai cu Hristos şi între ei în Hristos, ci şi cu Tatăl, ca împreună fii cu Hristos ai Tatălui“. La aceeaşi finalitate ajunge şi pe linia conceptului de „lucrare“, care în fapt este consecinţa iconomică a „odihnirii“: „Duhul continuă să fie împreună lucrător cu Hristos, sau Hristos continuă să fie lucrător prin Duhul. Dacă Hristos n-ar lucra prin Duhul, Biserica ar fi doar o asociaţie lipsită de prezenţa şi lucrarea interioară a lui Dumnezeu şi ar fi menţinută în unitate doar printr-o autoritate pământească… am avea numai entuziasme individuale, pur subiective (pietisme, n.n.), nelegate într-o unitate a credinţei, într-o referire la acelaşi centru personal şi obiectiv şi deosebit de noi, Care este Hristos.“
Prima comunitate creştină extinsă dincolo de colegiul Sfinţilor Apostoli este descrisă de Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor 2, 42-47. Această descriere înfăţişează Biserica apostolică drept o koinonia, comuniune deodată materială şi spirituală, avându-şi viaţa structurată pe învăţătura Apostolilor, pe Sfânta Liturghie, pe rugăciune şi filantropie. Considerată în realitatea sacramentală, comunitatea apostolică poate fi numită o comunitate frăţească, identică cu Biserica locală, care are în sine toate elementele Bisericii universale, întrucât în Taina Sfântului Botez, în Punerea mâinilor - mirungere şi în Euharistie, membrii ei dobândesc înfierea, făcându-se în har fii ai Tatălui ceresc şi fraţi întreolaltă. Sfântul Ioan Gură de Aur zice în acest sens: „Căci îmbrăcând trup omenesc, Hristos a îmbrăcat în acelaşi timp şi frăţietatea, aşa încât s-au unit la un loc trupul şi frăţia. Şi ne cinsteşte făcându-ne fraţi ai Săi“ (Omilia la Evrei, 4, 3-5). La fel şi Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „Fraţilor, voi sunteţi părtaşi la această preafericită chemare prin care am fost poftiţi să ne facem fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai Domnului nostru Iisus Hristos. Se cuvine să fim fraţi vrednici de Cel care ne-a făcut acest dar al frăţiei cu El şi fii vrednici de Cel ce ne-a înălţat la vrednicia de fii“.
Frăţia (koinonia) duhovnicească se deosebeşte de celelalte forme de frăţie ca cea de sânge sau cea dintr-o confrerie, întrucât nu este închisă, ci una deschisă în infinitatea şi nemărginirea tainei Sfintei Treimi. Înţelesul duhovnicesc al frăţietăţii eclesiale este înfăţişat de cuvintele Domnului: „Oricine face voia Tatălui meu celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă“ (Matei 12, 50). Aceleaşi caracteristici ale frăţietăţii duhovniceşti sunt afirmate şi de Tradiţia creştină: „Rudenia cu Domnul nu este mărginită şi iubirea Lui de oameni nu se îndreaptă doar spre câţiva. Ci a venit ca pe toţi să-i cheme la o frăţietate ce nu cunoaşte hotar (…). Acolo unde este Biserica, acolo este şi frăţia cu Hristos“. Sfântul Vasile cel Mare zice că „nu doar viaţa de aici, ci şi învierea din morţi va fi lucrarea Duhului“.
Harismele în viaţa Bisericii
În Omilia la Cincizecime, Sfântul Grigorie Palama zice că „s-a umplut casa în care stăteau Apostolii de Duhul Sfânt, devenind colimvitră a Duhului, împlinindu-se astfel făgăduinţa Mântuitorului ş…ţ şi toţi s-au umplut de Duhul care S-a împărţit după feluritele sale puteri şi energii, fiind prezent întreg şi lucrând prin fiecare dintre ele, împărţindu-se fără să se dividă şi împărtăşindu-se cu totul după chipul razei de soare, iar ucenicii vorbeau în alte limbi căci deveniseră organe puse în lucrare de voia şi puterea Duhului“. Arătând lucrarea misionară a Rusaliilor, Sfântul Grigorie Palama zice că „Duhul Sfânt luminează pe ucenici; aprinzând dumnezeieşte candelele, îi arată ca pe nişte luminători mai presus de lume şi a toată lumea care au cuvântul vieţii veşnice, încât prin ei s-a luminat toată casa“. De evenimentul Rusaliilor ţine şi naşterea ierarhiei bisericeşti, întrucât de la început Biserica a fost misionară: „Pentru ca Evanghelia să fie propovăduită şi să ajungă până la noi a trebuit ca Stăpânul cel iubitor de oameni să arate părinţi, diaconi şi părtaşi ai luminii şi vieţii veşnice pe ucenicii Săi, născându-i din nou, de sus, fii ai luminii şi părinţi luminători, ca astfel El Însuşi să fie cu noi până la plinirea veacurilor.“
În Omilia I la Rusalii, Sfântul Ioan Gură de Aur, înfăţişând bogăţia harismelor revărsate în Biserică, zice: „De multe ori s-au pogorât pe pământ multe bunătăţi pentru întregul neam omenesc, dar ca acestea de azi nu s-au pogorât nicicând înainte. Prin Duhul Sfânt oamenii cei de jos s-au urcat la virtutea îngerilor de sus. Nu mergeau pe pământ cu sufletele dezbrăcate de trup, ci rămânând în trupuri au ajuns prin voinţă pe îngeri.“ Raţiunea dobândirii şi criteriul folosirii harismelor, Sfântul Părinte le vede în folosirea aproapelui: „Dumnezeu a dat folosul fiecăruia aproapelui său ca astfel să alergăm unii în ajutorul altora şi să nu fim dezbinaţi… căci folosul meu în tine stă şi folosinţa ta în mine“ (Omilii la I Corinteni).