Cine este aproapele nostru?

Evanghelia duminicii a XXV-a după Rusalii  (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?

26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?

27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.

29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?

30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.

31. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.

32. De asemenea, şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.

33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,

34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.

35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?

37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

În perioada patristică, începând cu Origen, samarineanul a fost identificat cu Mântuitorul Hristos. El este cel care a găsit firea umană aproape moartă din cauza rănilor satanei de care a avut parte după păcatul strămoşesc şi din cauza păcatelor personale, acumulate în timp. Fiul lui Dumnezeu asumă firea umană, îi dă primele îngrijiri şi o însănătoşeşte. Această lucrare se repetă cu fiecare membru al Bisericii. Vinul şi untdelemnul sunt Sfintele Taine. Plecarea şi revenirea samarineanului marchează timpul dintre prima şi a doua venire a lui Hristos, în care firea umană trebuie să se vindece.

Parabola aceasta a fost rostită de Mântuitorul, ca, de altfel, toate parabolele, determinat de o împrejurare concretă.Trebuie luat în considerare faptul că ea nu a fost introdusă cu deja cunoscuta formulă „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu...” dat fiind faptul că ea se referă la viaţa concretă a oamenilor şi nu la împărăţia lui Dumnezeu. În această parabolă, Mântuitorul stabileşte raporturile drepte între autoritatea Legii iudaice şi libertatea individuală atunci când se pune problema accesului la împărăţia lui Dumnezeu.

La el a venit cu gând viclean un învăţător de Lege, un magistrat experimentat în explicarea celor mai subtile amănunte ale jurisprudenţei ebraice. Nu era un simplu jurist, ci un învăţător, am zice azi, un profesor de drept. Era un adevărat cazuist care dorea să audă de la Iisus cum trebuie aplicată Legea în cazurile concrete ale vieţii, astfel încât prin aceasta să poţi moşteni viaţa de veci. Oamenii de tipul acestui jurist nu se pretau, de fapt, la aşteptarea unui răspuns din partea lui Iisus. L-a întrebat doar ca să-l pună în încurcătură. Dacă acesta ar fi dat un răspuns comun, ar fi arătat că nu spunea nimic nou; dacă ar fi dat un răspuns care n-ar fi fost pe linia tradiţional-ebraică, ar fi fost acuzat că se opune Legii lui Moise. Mântuitorul nu-l respinge, ci îi răspunde ca un retor versat, trimiţându-i înapoi întrebarea în aşa manieră, încât să-l determine să dea răspunsul el însuşi: „Ce e scris în Lege, cum citeşti?” Iar învăţătorul de Lege răspunde pertinent şi sintetic: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta, din tot cugetul tău, iar, pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Fă aceasta şi vei fi viu” (Lc. 10, 27-28), îi va confirma Hristos.

„Aproapele” nu ţi-l alegi tu, în funcţie de preferinţele tale

Cunoscându-i intenţiile, Mântuitorul îl lasă în primul moment să creadă că accesul la viaţa cea veşnică este un fel de plată pentru un anumit cuantum de obligaţii împlinite. Interlocutorul său n-ar fi acceptat că, pe lângă acestea, un rol important îl va avea harul şi mila lui Dumnezeu, idee prezentă totuşi în teologia Vechiului Testament. Concluzia Mântuitorului avea să-l facă pe jurist să înţeleagă faptul că nu este suficient să ştii condiţiile intrării în viaţa de veci, ci şi să le împlineşti, ceea ce el nu făcuse. Venise la Iisus, nu ca să afle ceva, ci pentru a-l ridiculiza. Sugestia Mântuitorului este aceea că trebuie să-l iubeşti pe aproapele chiar şi atunci când îi vorbeşti.

Dispus să-şi demonstreze până la cap abilitatea, învăţătorul de Lege, fără să realizeze, probabil, va pune o întrebare fundamentală: „Dar cine este aproapele meu?”. În Vechiul Testament, se găseau răspunsuri în ceea ce priveşte precizarea conceptului de „aproapele”. În mod concret „aproapele” pot fi toţi oamenii sau numai un grup (eventual, numai conaţionalii)? A iubi pe toată lumea în mod egal nu este posibil, a iubi numai pe unii, selectiv, înseamnă, de fapt, a nu iubi. Este o dilemă din care nu se va ieşi uşor. Probabil că nu-l mulţumeau explicaţiile tradiţionale şi nici propriile lui explicaţii. Mântuitorul îi va demonstra învăţătorului de Lege că pe „aproapele” nu ţi-l alegi tu, în funcţie de preferinţele tale, de gusturile sau de dezgusturile tale, ci ţi se dă. Pur şi simplu, ţi se dă. Întâmplarea sau lucrarea tainică a lui Dumnezeu fac să ţi se dea „aproapele” faţă de care trebuie să răspundă spontaneitatea şi libertatea ta. Nu dă o definiţie „aproapelui”, ci l-a pus pe învăţătorul de Lege (şi-i va pune pe toţi cei care vor să afle cine le este „aproapele”) să înţeleagă această noţiune imaginând o anumită situaţie. De aceea rosteşte pilda samarineanului milostiv. Aproapele nu este o abstracţiune, ci un om precis care, la un moment dat, îmi iese sau îmi este pus în drumul meu de ceea ce, de cele mai multe, ori numim întâmplare.

Dragostea de aproapele nu presupune sentimente, ci responsabilităţi

Este cel care confirmă faptul că în situaţii limită în care, prin acţiunea liberă primează binele, trebuie respectate sau trebuie să primeze libertatea şi spontaneitatea. Această situaţie limită a creat-o omul căzut între tâlhari pe drumul care duce de la Ierusalim la Ierihon. Preotul şi levitul, victime ale legalismului care prevede totul dinainte şi în mod teoretic, vin, văd omul rănit, suferind şi aproape mort, dar trec mai departe. Cu siguranţă, preotul şi levitul nu erau oameni răi, ei respectau însă Legea. Făcând parte din tagma preoţească, ei nu aveau dreptul să intervină. Legislaţia sacerdotală în vigoare interzicea preotului să se atingă de vreun mort din neamul său, ca nu cumva să se spurce (Lev. 21, 2) şi, în felul acesta, să fie exclus de la preoţie. Cei doi au respectat Legea. Nu s-au atins de muribund, deoarece, dat fiind că erau căpetenii în popor, întinăciunea lor, potrivit Legii, s-ar fi extins asupra întregului popor. Prin urmare, potrivit mentalităţii lor, nici muribundul nu putea să le fie aproapele, nici ei lui.

În parabolă, Mântuitorul nu atacă Legea, nu atacă principiile care trebuie să existe şi să reglementeze viaţa socială şi individuală, ci dezumanizarea în numele Legii şi al principiilor. Autoritatea Legii şi a principiilor nu trebuie să ne transforme în roboţi, nu trebuie să ucidă în noi spontaneitatea şi mai ales omenia. În situaţia în care s-au găsit, trebuia ca preotul şi levitul să treacă dincolo de prescripţiile disciplinei lor preoţeşti, să intre în zona libertăţii, în care să acţioneze umanitar. Pe acelaşi drum trecea întâmplător şi un samarinean. El nu era un om fără credinţă, dar se ştie că samarinenii erau eretici comparativ cu dreapta credinţă iudaică. De aceea ura între iudei şi samarineni nu avea margini. Nu se atingeau unii de alţii ca să nu se spurce. Dacă, altădată, pentru iudeu, ereticul nu era bun decât să fie spânzurat şi ars, pe vremea Mântuitorului, ura dintre iudei şi samarineni era atât de mare, încât nici nu se atingeau unul de altul, nu se puteau privi unul pe altul, nu-şi vorbeau unul altuia.

Iată că şi samarineanul avea legea lui, legea obişnuinţei de a-i urî pe iudei. Cu toate acestea, a depăşit-o şi s-a comportat omeneşte cu omul suferind. Samarineanul dovedeşte că este om şi nimic mai mult; un om adevărat.

Din comportamentul samarineanului vedem că dragostea de aproapele nu presupune sentimente, ci responsabilităţi. Nu presupune emoţii sentimentale, ci bărbăţie. Presupune apropierea reală, efectivă de cel în nevoi. Ea începe de cele mai multe ori printr-o clipă de atenţie faţă de cel în nevoi care te face să-ţi întrerupi drumul tău, proiectele tale, pentru a adopta cel puţin pentru o vreme drumul şi proiectele altuia. Samarineanul l-a pus pe cel sufe-rind pe asinul său, i-a dat adică locul care-i aparţinea numai lui, a luat din avutul său (din ceea ce-i era necesar pentru călătorie) şi a oferit celuilalt. Pentru moment, a lăsat de-o parte obligaţiile care-l aduseseră pe acel drum, pentru a fi util unui semen care, atunci şi acolo, a avut nevoie de el. Lăsarea la casa de oaspeţi ne sugerează ideea că actele caritative individuale nu trebuie să facă concurenţă sau să se substituie instituţiilor şi structurilor sociale care au ca responsabilitate îngrijirea celor sărmani.

„Aproapele” nu eşti, ci devii

Istorisind parabola, Mântuitorul nu a intervenit în nici un moment cu vreo apreciere asupra eroilor acesteia. Parabola nu era altceva decât instrumentul prin care el intenţona să-l facă pe învăţătorul de Lege să spună cine este aproapele, el care mai devreme declarase că nu ştia. De aceea l-a întrebat: „Cine ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Cel care a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul de Lege. Din motive lesne de înţeles nu a vrut să pronunţe cuvântul „samarinean”, dar, fără să vrea, a dat un răspuns vrednic de luat în seamă: aproapele nu este cel care stă şi aşteaptă neputincios să fie asumat, adoptat de cineva, ci cel care acţionează omeneşte. Aproapele nu eşti, ci devii. Era răspunsul pe care Iisus îl aştepta. De aceea i-a spus învăţătorului de Lege (şi spune nouă, tuturor): „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Lc. 10, 37).

Din evenimentul istorisit de Evanghelistul Luca învăţăm că omul nu poate trăi în lume fără norme, fără disciplină, fără legi, dar că există riscul ca, la adăpostul absolutizării Legii şi a dorinţei de cultivare a disciplinei, să întreţin şi să cultiv comoditatea, insensibilitatea şi chiar indiferenţa faţă de cei cu care mă găsesc în anumite raporturi de ordin social şi existenţial. Legea nu poate fi piedică în înfăptuirea binelui. În acest sens, ea poate fi depăşită pentru că menirea Legii este înfăptu-irea binelui, chiar dacă, uneori, legiuitorul nu a prevăzut toate cazurile concrete de aplicare a ei.

Parabola ne arătă, prin ceea ce omul face, spune despre ceea ce el este, că nu putem vorbi despre aproapele decât în binomul Tu-Eu. Prin sfatul dat învăţătorului de Lege, Mântuitorul ne arată că noi suntem chemaţi să-i descoperim pe cei către care ne putem apropia cu prospeţimea şi spontaneitatea omului normal. Aproapele nu este cineva anume, ci ceea ce devenim noi înşine, printr-un mod specific de comportare faţă de semeni. Nu voi găsi între semenii mei niciodată pe aproapele dacă nu voi reuşi să-i fac, oarecum, să-mi aparţină şi să le aparţin datorită modului meu de comportare faţă de ei.