Comoara celui smerit

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Pregătirea pentru intrarea în Postul Patimilor Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și perioada Triodului încep cu această pildă a vameșului și a fariseului care s-au suit amândoi la Templu. Perioada Triodului - despre care nu vom putea vorbi aici - este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic al Bisericii noastre, care ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Duminica Învierii Domnului sau Duminica Paștilor. Ceea ce transpare din diferitele comentarii asupra Evangheliei pe care o citim este faptul că această urcare la Templu nu este o întâmplare lipsită de importanță, cum ar fi în zilele noastre, ca o simplă oprire la biserică pentru a aprinde o lumânare sau a spune o rugăciune. Urcarea la Templu constituia un eveniment în viața lor, chiar central, așa cum ar trebui să fie pentru noi participarea la Sfânta Liturghie. Ne ducem la un anume moment al zilei, în vederea unei întâlniri unice cu Cel ce vine în mijlocul nostru.

Constatăm adesea, intrând în biserică, că în inima noastră se țes rugăciuni precum cele ale vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! sau: Doamne, ai milă de mine! Referindu-ne la această scurtă rugăciune, anumite comentarii ale Evangheliei atrag atenția asupra faptului că această redare în limba română a rugăciunii vameșului nu ar fi traducerea cea mai exactă și că aceste cuvinte ale vameșului ar avea mai degrabă sensul de: Dumnezeule, fii răscumpărarea sau ispășirea păcătosului de mine!

A cere mila lui Dumnezeu este un lucru, însă a-L ruga pe Dumnezeu să Se facă El Însuși răscumpărare sau ispășire păcatelor noastre este cu totul altceva. Diferența este nemărginită. Ispășirea este repararea unei greșeli prin intermediul unui act care marchează mișcarea inversă, este un fel de compensare printr-o pedeapsă care ar avea ca rol, prin suferința sau strâmtorarea pe care o suferim, să ne curețe de o greșeală săvârșită, oricare ar fi fost gravitatea ei, o răscumpărare prin suferință. Dar imediat ce vameșul imploră: Fii Tu răscumpărarea păcătosului de mine!, se pune întrebarea: Cum ar putea Dumnezeu ispăși păcatele mele fără numai dacă le-ar lua asupra lui? Cum recunoaște vameșul sau cum recunoaștem noi că centrul acestei pilde este Mântuitorul Însuși, Cel care ispășeşte păcatele noastre? El este Cel care le ia asupra Lui.

Pentru un evreu practicant era obiceiul să se urce la Templu în două momente ale zilei: seara, la apusul soarelui - care corespunde la noi cu momentul Vecerniei - și dimineața, în zorii zilei, aceste două momente aflându-se la îmbinarea zilei cu noaptea. Atunci se aduceau așadar la Templu prinoasele de jertfă pentru păcatele săvârșite în timpul nopții care tocmai trecuse sau cele săvârșite în timpul zilei care ajungea la apusul său. Mielul adus ca jertfă îl simbolizează pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Astfel, momentul pentru a aduce jertfa era ales cu atenție la vremea în care lumina și întunericul se îngânau, lăsându-și locul una alteia. Prin această pildă, Domnul arată celor care-L ascultau că El este de fapt Cel care ispășește păcatele noastre. Precum auzim din gura Sfântului Ioan Botezătorul, El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Cf. In 1, 29; Isaia 53, 7).

Între altele, văzând atitudinea fariseului, această pildă ne învață încă un aspect fundamental al vieții noastre lăuntrice, pe care ar trebui să îl păstrăm și să îl interiorizăm de-a lungul întregii noastre călătorii pe acest pământ: ea ne înfățișează foarte limpede pericolul care ne pândește, acela de a ne pierde sufletul, mântuirea, bazându-ne pe o mulțime de virtuți închipuite, pe nenumăratele noastre calități, pe sporirea faptelor noastre bune, care ne fac să cădem în mândrie și astfel să ne pierdem mântuirea. Ea ne arată, de asemenea, privind la vameș, că în ciuda păcatului nostru, prin smerenie, putem să ne întoarcem la noi înșine, să ne revenim în noi înșine; prin simplul fapt de a vedea și a ne recunoaște starea de păcătoșenie, smerindu-ne, coborându-ne neîncetat, putem fi îndreptățiți. Iar Sfântul Isaac ne spune: „Smerenia, fie și fără fapte, dobândește iertarea multor greșeli; dimpotrivă, faptele, fără smerenie, nu ajută la nimic; mai degrabă, ele ne pregătesc cele rele” (Sfântul Isaac Sirul, Discursuri ascetice 49, 8, Filocalia, vol. 10), apoi adaugă: „Cu adevărat smerit este cel care, în taina sufletului său, are pentru ce să se fălească, și nu o face, ci socotește acel lucru ca fiind nimic” (idem 20, 7).

Vameșul se întoarce la viața sa de zi cu zi mai îndreptat decât fariseul care se fălea cu faptele lui bune. Fariseul se aseamănă vacii care, după ce a umplut găleata cu lapte, a răsturnat-o printr-o lovitură de copită, lăsând să se verse totul pe pământ. Așa este și omul care, după ce a săvârșit fapte vrednice de laudă, se umple de mândrie și se înalță deasupra celorlalți. Vedem, după cuvântul Mântuitorului, că mândria îl afundă, îl îneacă, îl alungă din cer ca să spunem așa, pe urma lui Lucifer - cel dintâi dintre îngeri -, îngerul luminii. „Nu te lăuda pentru nimic, ca să nu ai a roși; cu adevărat, de fiecare dată când omul cade în slavă deșartă datorită unui lucru, Dumnezeu va îngădui o schimbare, pentru ca omul să se smerească și să învețe smerenia” (idem 5, 13). În vreme ce smerenia singură a putut deschide porțile Raiului tâlharului răstignit de-a dreapta Domnului. „Când smerenia va împărăți în viața ta, continuă Sfântul Isaac, sufletul îți va fi supus, și odată cu el, toate celelalte, deoarece în inima ta se va naște o pace care vine de la Dumnezeu. Dimpotrivă, fără smerenie, vei fi fără încetare prigonit, nu numai de patimile tale, ci și de cele din afară. Cu adevărat, Doamne, dacă nu ne vom smeri noi înșine, nu vei înceta să ne smerești Tu” (idem 16, 7).

Este important să observăm câteva nuanțe. A ne smeri înseamnă a ne vedea limitele noastre, fără a căuta să ne înălțăm deasupra celorlalți. A fi smerit presupune că altcineva ne smerește, ne pune la locul nostru, ne spune de față cu ceilalți ceea ce facem sau ceea ce suntem, sau ne acuză în orice alt fel. A se smeri înseamnă a anticipa singur, într-un anume sens, ceea ce celălalt gândește, și astfel a nu-i da prilejul să ne smerească. Este vorba de a fi și a ne păstra în limitele a ceea ce suntem cu adevărat în sinea noastră. Căci „nici un om nu poate să-l dispre­țuiască pe cel smerit, nici să-i adreseze cuvinte dojenitoare, nici să-l umilească. Deoarece Stăpânul său îl iubește, este iubit de toți. El îi iubește pe toți oamenii, și toți îl iubesc. De către toți e îndrăgit, și în tot locul prin care trece este văzut ca un înger de lumină și este cinstit cum se cuvine. Ochii tuturor se întorc spre el pentru a-l asculta. Fiecare așteaptă cuvintele lui precum cuvintele lui Dumnezeu. Simplitatea lui face mai mult ca toate vorbele sofiștilor care își chinuie mintea. Cuvintele sale sunt dulci în urechile celor înțelepți, precum gustul mierii. Toți îl văd pe Dumnezeu în el, măcar că cuvintele lui ar părea de om simplu și neștiutor, iar înfățișarea sa - nerușinată și vrednică de dispreț” (idem 20, 4).

Celor mai mulți dintre noi ne place să fim lăudați, să ni se dea un loc de cinste, să fie arătate în public faptele noastre bune. Pe când, dacă suntem smeriți, dacă ni se pun în evidență slăbiciunile și lipsurile, ne simțim răniți. Să ne aducem însă aminte de sfaturile Părinților din pustiu, care ne învață cum putem să înțelegem măsura propriei noastre sporiri duhovnicești: dacă lauda te nedumerește ca și când ar fi o insultă și dacă învinuirea te atinge ca și cum ar fi o laudă, dacă îl primești ca pe un binefăcător pe cel care te-ar învinui în chip înjositor acuzând faptele tale cele rele, atunci înseamnă că ai ajuns la măsura marilor nevoitori, deoarece a primi învinuirea în toată smerenia e un ajutor spre mântuire. „Un om care a ajuns să-și cunoască măsura neputinței sale a ajuns la desă­vârșirea smereniei” (idem 73, 2), ne spune Sfântul Isaac. Aceasta ne ajută să vedem cine suntem, să ne conștientizăm propriile limite. De asemenea, dacă respingem laudele întocmai cum un om obișnuit ar respinge învinuirea, o facem din cauza vătămării duhov­nicești care o reprezintă pentru noi înălțările, onorurile, laudele, întrucât acestea hrănesc și contribuie în chip primejdios la întețirea mândriei din noi, care ne face să ne închipuim că suntem mai presus decât frații noștri. „Greu vom afla un om în stare de a purta laudele fără să se vatăme; poate unul ca acesta nici nu există; aceasta vine din faptul că omul se poate schimba foarte repede, măcar că ar fi fost ca un înger prin viața lui” (idem 1, 3).

Așadar, noi putem avea multe daruri și putem cultiva nenumărate virtuți, dar cu toate acestea, mândria poate să distrugă totul într-o clipită. În schimb, așa păcătoși cum suntem și împot­moliți în slăbiciunile și faptele noastre mediocre, smerenia poate singură să fie începutul îndreptă­țirii noastre înaintea lui Dumnezeu, întocmai ca în pilda vame­șului, precum tâlharul cel bun pe cruce, precum mulți alții care au găsit smerenia și au dobândit astfel Raiul. Așadar, „smerește-ți limba, ne îndeamnă Sfântul Isaac, și niciodată nu vei fi smerit; fă-ți buzele tale dulci și toți îți vor fi prieteni” (idem 5, 13).