Copilăria lui Iisus şi majoratul lumii

Evanghelia duminicii de după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.

13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,

14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:

15. „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;

16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.

17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Textul Evangheliei pe care Biserica ni-l propune spre meditaţie în această duminică este foarte restrâns, reducându-se doar la cinci versete, dar ne oferă totuşi învăţături foarte importante. Textul de mai sus se mai regăseşte şi la Marcu (cap. 1, 15-20). Ambii evanghelişti ne spun că Iisus şi-a început misiunea abia după executarea Sf. Ioan Botezătorul de către crudul Irod. Deci activitatea lui Iisus nu s-a suprapus deloc cu cea a susnumitului profet. De altfel, Ioan însuşi anunţase că vremea lui va înceta de îndată ce va veni Cel care va fi mai mare decât el, Căruia nu i se face vrednic nici măcar să-I lege curelele de la încălţăminte. Despre acesta spune că va oferi un alt fel de botez, cel cu Duhul Sfânt (Mc. 1,8). Se mai poate observa că ambii evanghelişti trec brusc de la relatarea botezului şi ispitirii la descrierea sumară a începutului misiunii iar toate cele 4 Evanghelii trec sub tăcere totală copilăria lui Iisus.

Copilăriile necunoscute ale marilor personalităţi religioase

Se ştie că s-au scris o mulţime de cărţi despre viaţa lui Iisus, pe care doar un naiv le poate considera drept literă de Evanghelie, mai ales când descriu copilăria lui Iisus. Cel puţin la această parte, toate au o reală tentă de roman, fiindcă nimeni nu poate să ştie cum s-a derulat în realitate, decât prin analogie, viaţa unui copil, fie ea şi a lui Iisus, acum mai bine de două mii de ani.

Unii, dând curs imaginaţiei, au fabulat cum că în acea etapă Domnul ar fi peregrinat prin unele ţări ca India ori Egipt pentru a deprinde diverse metode de fachirism ori magie cu care apoi să-şi uimească semenii.

Copilăria lui Iisus a fost una normală ca a oricărui alt copil din Palestina al epocii, şi nimic mai mult. Nu se spune nimic despre acea perioadă, fiindcă la evrei, şi nu numai, omul este important abia după ce începe să întreprindă ceva pentru semenii săi ori pentru ţară. Se mai ştie, că în antichitatea iudaică, băieţii ajungeau la majoratul religios la 13 ani iar fetele la 12, adică la vârsta când puteau face deosebirea între bine şi rău, când aveau clar discernământul propriilor fapte. Ori Iisus n-a bulversat ordinea naturală a lucrurilor, ci a împlinit întocmai legea strămoşească şi din acest punct de vedere. De aceea, Evanghelia ne şi spune că după 12 ani s-a comportat exact ca un adolescent iudeu al vremii, mergând la sanctuar doar atunci când legea îi permitea.

Cei nedumeriţi cu privire la copilăria lui Iisus ar trebui să ştie că nici despre copilăria altor personalităţi religioase israelite precum profeţii Isaia, Ieremia, Mihea, Iona, etc., ori politice ca: Saul, David, Solomon, Omri şi alţii, nu putem şti nimic decât cele consemnate în scris, doar din clipa accederii la tron şi, implicit, a implicării lor în viaţa politică sau spirituală a naţiunii. La evrei deci, omul devenea important doar din momentul în care începea să întreprindă ceva în favoarea semenilor lui. Numai în mitologia greacă se spune despre unii că au fost eroi din faşă.

Vigoarea închinată Domnului

Am insistat puţin asupra acestor aspecte fiindcă au legătură directă cu spusele Domnului din textul Evangheliei de astăzi când zice: „S-a împlinit vremea” (Mc. 1, 15; Mt. 4, 14). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să evidenţieze două aspecte, la fel de importante: primul ar fi că din punct de vedere fizic i s-a împlinit Lui Însuşi vremea ieşirii la misiunea publică, după obiceiul legii strămoşeşti, adică atunci când a împlinit 30 de ani (cf. Luca 3,23), vârstă la care, în antichitatea iudaică cineva se putea afişa public şi era efectiv luat în seamă. Era exact vârsta la care erau admişi preoţii şi leviţii la slujire (cf. Numerii 4, 1-4), doar în cazuri de excepţie la 25 de ani, iar limita maximă a slujirii era la 50 de ani. Deci dacă preotul ori profetul ar fi încercat să se impună atenţiei publice mai înainte, nu ar fi avut nici o şansă de a fi luat în seamă de cineva, poate cel mult de copii.

Comentând acest fapt, Sf. Chiril al Alexandriei găseşte o explicaţie destul de logică şi zice: „Faptul de a rândui pentru lucrurile sfinte numai vârsta hotărâtă de lege, adică cea de treizeci de ani până la cincizeci, arată că slujbă aleasă şi fără prihană lui Dumnezeu săvârşeşte cel ce este deja şi înţelept şi în putere. Se află în acestea cel ajuns la treizeci de ani; şi este cel ce înaintează până la cincizeci. Căci s-a aplecat deja spre sfârşitul vigoarei bărbatul care a trecut de cincizeci de ani şi nu mai e în vigoare fără prihană, ci alunecă spre slăbiciunile bătrâneţii. Şi nici un neînţelept sau lipsit de vigoare nu poate sluji fără prihană lui Dumnezeu, dacă este drept să se spună că faptele ce privesc spre virtute şi se bucură de lauda legiuitorului sunt fapte ale vigorii şi chibzuinţei preafrumoase”.

Prin urmare, slujirea la sanctuar era asimilată slujirii în armată, şi tot aşa trebuie privită toată osteneala bunului creştin de a împlinii faptele virtuţii, ceea ce implică o deplină maturitate fizică secondată de integritatea capacităţilor mentale în îndeplinirea tuturor lucrărilor sfinte. Cel senil nu este deloc binevenit a-I sluji lui Dumnezeu deoarece îi lipseşte ceva.

Planul de mântuire are termeni precişi

Cartea Numerii (cap. 21) precizează că nimeni dintre cei care au vreo meteahnă (tară) fizică nu se va putea apropia ca să aducă daruri Dumnezeului său, iar prin analogie se subînţelege că nici cel cu deficienţe psihice. În concluzie, Hristos, ca Cel care a mărturisit că a venit să împlinească toată legea, nu putea ieşi la slujire mai înainte de a-I fi venit sorocul, ci numai după ce I s-a împlinit vremea. Aceste cuvinte mai au şi o altă semnificaţie, după cum vom arăta mai departe. Expresia plinirea vremii, o mai întâlnim şi la Apostolul Pavel, însă nu-i aparţine, ci a preluat-o de la evanghelistul care a pus aceste vorbe în gura lui Iisus. Într-adevăr, cine, se întreabă un teolog, ar avea vreodată curajul să pretindă că ar şti exact ce oră bate ceasul al lui Dumnezeu. Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Iisus ne-a descoperit marele adevăr că a existat din veşnicie şi mai există încă un plan precis şi un program al Dumnezeu în derulare, cu privire la mântuirea lumii, cu termeni de finalizare.

Iisus precizează Cel dintâi şi mai apoi şi Sf. Pavel (Galateni 4, 4) că s-a împlinit vremea ca să-Şi facă apariţia în lume Mesia, cu un mesaj special din partea Părintelui ceresc. Prin acele vorbe ne reaminteşte că El a fost promis demult lumii, însă abia acum s-a declanşat lucrarea Lui de mântuire printre oameni. El a lucrat şi mai înainte de întrupare, în istoria poporului evreu, dar a făcut-o mai discret, mai voalat am putea spune, şi în mod indirect, prin intermediul îngerului (vezi: Gen. 18; Iosua 5, 13-15 etc.).

Din perspectivă biblică, sintagma plinirea vremii are o mare încărcătură teologică. Hristos a atenţionat omenirea prin cuvintele de mai sus că istoria lumii, în primul rând israelite, a devenit aptă, adică matură de a-L primi pe Hristos-Fiul lui Dumnezeu întrupat. Scriind credincioşilor din Biserica Galatiei, pe când se afla în detenţie, exclusiv pentru vina de a-L fi slujit pe Hristos cu cuvântul, vorbindu-le despre împlinirea timpurilor, zice: „Când s-a împlinit vremea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume” (Galateni 4, 4). De aici rezultă că a fost deci o vreme, înainte de venirea lui Hristos în care poporul lui Israel, cel ales în mod special de către Dumnezeu, aştepta, după cum i se făgăduise prin prooroci, un mare Salvator şi un Mângâietor, iar acest lucru s-a realizat abia acum, prin naşterea lui Hristos, mai întâi şi prin începerea misiunii Sale publice, în al doilea rând. Când se spune aşadar că acest lucru s-a realizat doar la plinirea vremii, vrea să spună că s-a întâmplat la vârsta când lumea era matură, era adică aptă cât de cât ca să-L primească, deoarece toate condiţiile fuseseră îndeplinite.

Hristos S-a întrupat când omenirea a ajuns la majorat

Am arătat mai sus, că în sens propriu, plinirea vremii însemna vârsta fixată pentru recunoaşterea majoratului cuiva. Atât Domnul Hristos, cât şi Sf. Pavel când vorbesc despre plinirea vremii se referă deci la un oarecare majorat şi al omenirii, o anumită maturitate a istoriei în care Dumnezeu poate să intervină explicit cu lucrarea Sa mântuitoare. Trebuiau îndeplinite deci unele condiţii fizice sau materiale şi altele spirituale. În primul rând cele fizice erau foarte importante fiindcă ele pregăteau în lume calea pentru difuzarea mesajului Evangheliei, a cuvântului lui Dumnezeu. Condiţiile materiale favorabile au fost create, din îngăduinţa lui Dumnezeu, de apariţia prea puternicului Imperiu Roman care a impus celebra pax romana. Pacea romană cvasi generală, chiar dacă era impusă cu brutalitate, prin forţa armelor, avea şi vădite aspecte pozitive. Printre aspectele pozitive trebuie amintită garantarea circulaţiei rutiere şi maritime, un sistem poştal şi vamal foarte bine pus la punct la care se adăuga posibilitatea comunicării într-o singură limbă de la un capăt până la celălalt al vastului imperiu.

Contextul cultural elenistic favoriza comunicarea între oamenii de diverse categorii sociale, civilizaţii şi culturi, între diferitele naţiuni şi chiar etnii. În momentul în care a început propovăduirea Evangheliei, limba greacă devenise un fel de lingua franca a întregului imperiu. Aşa se şi explică de ce majoritatea scrierilor nou-testamentare s-au realizat în limba greacă. Deşi pe alocuri, mai ales plebea, vorbea limba latină sau oricare altă limbă naţională, totuşi limba greacă era limba oficială a culturii, a politicii, a tranzacţiilor comerciale şi, de ce nu, a schimburilor de idei.

Un alt aspect al plinirii vremii ţinea de latura spirituală, la fel de importantă. În primul rând era vorba de o decadenţă cvasitotală a religiilor păgâne, care fiind încununate de orgii şi crime nu mai ofereau omului nici o atracţie, încât omenirea dorea cu adevărat o schimbare. Plinirea vremii mai însemna însă şi maturizarea şi, în acelaşi timp, propagarea ideii mesianice propovăduită de profeţi, dimpreună cu implementarea învăţăturii despre unicitatea unui Dumnezeu-Persoană, ceea ce în termeni tehnici s-ar defini credinţa monoteistă. Cu alte cuvinte, profeţiile au fost şi ele făcute cu un scop foarte precis: acela ca la venirea lui Hristos, El să poată fi uşor de recunoscut ca fiind Cel cu adevărat prevestit şi mult aşteptat. În concluzie, lumea a trebuit să fie pregătită şi să pregătească, într-un fel, calea Celui care avea să vină.

Cât va dura epoca harului

Prin cuvintele: s-a împlinit vremea, Hristos ne mai atenţionează că s-a încheiat o etapă importantă din istoria lumii, că a trecut vremea copilăriei Sale şi că a început o vreme nouă, vremea harului care este marcată de jertfa Domnului. Vremea harului va dura până la sfârşitul veacurilor rânduite de Dumnezeu, când Fiul Său va reveni pe pământ, dar pentru o cu totul altă lucrare. Cuvintele Domnului ar trebui să dea mult de gândit credinciosului creştin, mai ales cu privire la modul în care îşi petrece viaţa, fiindcă zice cartea Eclesiastului că Dumnezeu a rânduit o vreme pentru toate: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are vremea lui” (cap. 3, 1). Aşadar, dacă Dumnezeu ne-a oferit un timp pentru toate, înseamnă că noi înşine suntem cuprinşi într-un plan al Său şi că nimic nu se derulează la întâmplare.

Din Biblie mai reţinem că ni s-a oferit fiecăruia dintre noi un timp al naşterii şi unul al morţii, timp pentru care, aşa cum nota un teolog, nu suntem noi responsabili, ci exclusiv Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, fiecare va fi totuşi responsabilizat de modul în care a împlinit cu bine intervalul de timp dintre momentul naşterii şi cel al morţii.

Dumnezeu a rânduit ca atunci când se va împlini pentru fiecare vremea, i se va cerceta sufletul întocmai cum a zis Iisus despre cetatea Ierusalimului (de fapt se referea la locuitorii săi) „că n-a vrut să cunoască vremea cercetării sale” (Luca 19,42).