Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Credința înclină cumpăna mântuirii și primește apa cea vie

Credința înclină cumpăna mântuirii și primește apa cea vie

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Vasile Tudora - 30 Mai, 2021

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

În toiul verii nimic nu era mai fascinant în satul ­copilăriei mele decât mersul cu căldarea la fântâna din vale, de unde se scotea apă ­folosindu-se cea mai modernă tehnologie a acelor timpuri: fântâna cu ciutură și cumpănă. Doar ce mă aplecam puțin peste marginea de piatră a fântânii că fața-mi roșie de la alergatul în josul coastei bolovănoase a uliței era răsplătită imediat de o boare răcoroasă, izvorând din oglinda apei cristaline. Era fascinant și aproape ireal să vezi brațul acela uriaș, un copac întreg, pus în balanță perfectă, lăsându-se supus de un braț slăbănog de copil. Fiecare călătorie la fântână era o epopee, cel puțin pentru mintea mea de atunci. Parcă fântâna era vie și, în bunătatea ei, se îndupleca să se aplece în adânc la rugămintea oricărui trecător ca să scoată de acolo apă rece și potolitoare de sete.

După un timp, bunicul a chemat meșteri fântânari și aceștia au săpat adânc, 30 de metri și mai bine, un puț, chiar în curtea noastră. Nu la multă vreme, a sosit și pompa electrică, rusească, de ultimă oră, iar apa curgea de acum pe un furtun de cauciuc, autohton, direct în căldare. Un sistem mult mai eficient, care ne scutea de călătoria până la fântâna din vale. Sigur, era nevoie, bunicul nu mai putea căra apa, iar eu, deși mai mare, nu mai veneam decât în vacanțe. A dispărut însă și misterul cumpenei pline de supuşenie și al ghizdului larg și primitor care îți răcorea chipul, iar odiseea aducerii apei din vale a fost înlocuită cu o simplă apăsare de buton. Aveam de acum apă la dispoziție, ca să nu mai însetăm niciodată.

Tot într-o vară, în miezul zilei, la ceasul al șaselea, vine și Iisus Hristos, însetat în trupul Său omenesc, la o fântână din părțile Samariei și cere apă unei femei oarecare, cel puțin pentru moment. O conversație contradictorie se înfiripă între cei doi.

Nu ar fi fost prima oară când Iisus făcea lucruri aparent împotriva tradiției iudaice. De ce oare insistă Iisus să facă lucruri controversate și afirmații paradoxale? După Sfântul Ioan Gură de Aur, „motivul pentru care a cerut era acela de a arăta indiferența Lui față de asemenea obiceiuri, pentru că, având să-i învețe pe alții să le desființeze, trebuia să le încalce El Însuși”. Iată, Hristos, Care nu face nimic la întâmplare, vrea să provoace o reacție care va pune în mișcare ceva în interlocutoarea Sa. Orice întâlnire cu Hristos are conse­cințe pentru că nu este o întâlnire oarecare, ci este o oglindire a omului în Originalul său.

Nu e de mirare nici răspunsul femeii de a primi apa care o va face să nu mai înseteze. Hristos însă, știind de bună seamă toate acestea, ridică ștacheta și mai sus. El vorbește de izvorul Duhului Sfânt, încercând să-i ridice mintea la cele cerești, dar ea continuă să rămână în cele de jos, bucurându-se că nu mai trebuie să care apă.

Cât de mult ar trebui să ne recunoaștem în acest dialog! De câte ori nu încearcă mesajul Evangheliei lui Hristos să ne deschidă porțile Împărăției, iar noi ne mulțumim să culegem cel mult înțelesuri moraliste limitate, concluzii facile care ne fac să ne simțim mai bine pentru o vreme, dar cu prețul veșniciei.

Cuvântul Lui Dumnezeu S-a Întrupat ca să ne întâlnească la fântâna din vale. Ne așteaptă acolo în arșița zilei ca să aplece El Însuși cumpăna și să umple ciutura cu apa vie a Duhului Sfânt pe care Îl dăruiește Bisericii. Efortul nostru de a merge până la El, chiar cu găleata goală de virtuți a sufletului, e necesar și răsplătit. Altfel, degeaba avem apă la robinetul de la bloc, degeaba avem acces la fântâna informațiilor din internet dacă apa pe care o bem nu ne potolește setea și informația la kilogram pe care o primim nu ne lămurește.

Ușurința accesului are ten­dința să diminueze impor­tanța conținutului, iar tehnologia în ­sine, creația omului, parcă tot mai mult îl propulsează pe acesta pe un nivel rivalizând cu cel al Creatorului. Omul are ambiția de a deveni creator, dar orice creație umană nu face altceva decât să recicleze cele gata create și dăruite deja spre folosire. Apa pe care o pompează cu atâta eficiență omul nu e proaspătă, ci stătută.

Dorința omului de a înnoi creația doar „ca să nu mai care apă”, să facă totul fără efort, e o direcție falsă, o capcană. Confortul material nu aduce înnoirea, căci adevărata primenire vine numai prin Hristos. Cu El a murit firea noastră căzută și tot prin El a și înviat. Samarinenii se închinau pe muntele lor, iudeii în Ierusalim, fiecare legat de un loc, dar Iisus îi spune femeii: „Cei ce se închină trebuie să se închine în duh şi în adevăr”. Dumnezeu nu poate fi limitat în timp și spațiu. Mântuirea nu este într-un loc anume, nici nu se obține prin cele materiale, ci prin cele duhovnicești. Femeia samarineancă, stimulată de dialogul cu Iisus, face alegerea cea bună, recunoscându-L ca Hristos, Mesia, în mărturisirea păcatelor ei.

Omul modern are de făcut o alegere care este din ce în ce mai dificilă: să aleagă între direcția Bisericii, care se îndreaptă spre Cer, și direcția lumii, care se concentrează tot mai mult spre pământ. Puterea de forfecare a acestor două forțe diametral opuse are consecințe grave asupra stării multor suflete aflate în această dilemă, însă alegerea e mult mai simplă. Pământul poate fi unit cu Cerul, dar nu prin noul turn Babel al științei greşit direcționate și al ideologiilor, ci prin unirea cu Cel care a plecat Cerul prin Întruparea Sa. Dumnezeu doreşte închinători care nu se sperie să aleagă parcursul mai dificil al drumului bolovănos până la fântâna cea vie - Biserica.

În satul copilăriei mele, fântâna cea veche din vale acum nu mai este și multe case au astăzi apă curentă. Am aflat de curând că și drumul a fost asfaltat. Avem deci apă, peste tot, fără efort. A rămas însă ea vie?

Citeşte mai multe despre:   Duminica Samarinencei  -   predica  -   Duminica a 5-a dupa Pasti