Credinţa samariteanului milos

Evanghelia duminicii a XXV-a după Rusalii (Pilda Samariteanului milostiv) Luca 10, 25-37

25. Un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L (n.r. - pe Iisus) şi zicând: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”

26. Iar Iisus a zis către el: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”

27. Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

28. Iar El i-a zis: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.”

29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: „Şi cine este aproapele meu?”

30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.

31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.

32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.

33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,

34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.

35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: «Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.»

36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”

37. Iar el a zis: „Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: „Mergi şi fă şi tu asemenea.”

Întrebarea adresată lui Iisus de învăţătorul de lege nu provenea nicidecum din dorinţa de a afla adevărul sau calea spre veşnicie, ci era pur şi simplu o încercare disperată de a-L pune pe Iisus în încurcătură înaintea unui public numeros, pentru a-L discredita. Era, deci, o întrebare vicleană. Cum pe atunci se obişnuia să se poarte discuţii contradictorii şi interminabile între cărturari şi farisei, pe teme religioase, era convins că nici Iisus nu va putea să-i dea răspunsul corect. Răspunsul Mântuitorului Hristos, însă, şochează.

Hristos nonconformistul

În toate situaţiile, Domnul a uimit prin spontaneitatea şi prin nonconformismul gândirii şi al acţiunii. Credem că Domnul nu s-ar supăra deloc dacă l-am numi Marele Nonconformist al tuturor timpurilor, în sensul cel mai bun al cuvântului. Ne bazăm şi pe cuvintele profetului Isaia, care zicea în numele lui Dumnezeu: „Nu sunt căile Mele precum căile voastre şi nici judecăţile Mele precum judecăţile voastre… Cu cine Mă veţi pune alături ca să Mă asemănaţi? Cu cine Mă veţi asemăna şi Mă veţi potrivi?” (Isaia 46, 5).

Dacă ne gândim bine un conformism în maniera oamenilor, în cuvinte, gesturi şi acţiune nici nu l-ar fi putut deosebi cu ceva pe Domnul de un rabin oarecare iudeu, bun colaborator al autorităţilor iudaice şi poate chiar şi al celor romane. Suntem siguri că în postura unui rabin conformist, Iisus ar fi primit o sinagogă mare, bine pusă la punct, în care şi-ar fi expus învăţătura şi ar fi fost apreciat de toată lumea bună a timpului. Într-un cuvânt, ar fi putut fi un rabin vestit, realizat profesional. Hristos, însă, era un nonconformist din naştere, căci nu cugeta niciodată cele ale lumii, nu urmărea să placă lumii şi nici nu alerga după slava acestei lumi. Altfel spus, nu-L interesau nicidecum laudele oamenilor după care, din păcate, noi alergăm toată viaţa.

Ca un excelent cunoscător al firii omeneşti, dar şi al Sfintelor Scripturi, Iisus n-a făcut decât să reia, desigur parafrazat, cuvintele psalmistului, care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, zice: „Dumnezeu a risipit oasele celor care au plăcut oamenilor” ( Ps. 52, 7). Aşa au fost plăcuţi lumii vechi şi lăudaţi prorocii cei mincinoşi, cei falşi ai poporului iudeu, cei fără vocaţie de la Dumnezeu.

Ipocrizia profetului mincinos

Dacă sunt, totuşi, cazuri când lucrarea misionară a unor slujitori este apreciată de lume, ca şi viaţa exemplară a unor creştini care iau în serios preceptele Evangheliei, nu înseamnă că trebuie să se schimbe în rău pentru a nu mai fi apreciaţi, ci să nu caute în mod special laudele, ori să lucreze exclusiv în acest sens. Motivul pentru care Domnul spune că nu este bine să căutăm a fi lăudaţi de oameni este permanentizarea ispitei de a nu mai face voia lui Dumnezeu de dragul oamenilor. Hristos ne-a avertizat că atunci când preocuparea omului este predilectă de a atrage, cu orice preţ, aplauzele lumii, este un semn vădit că nu-ţi duci viaţa în smerenie, cum învaţă Evanghelia. Cei care acceptă laudele şi se şi ostenesc pentru ele, se fac tovarăşi buni ai profeţilor mincinoşi din Primul Testament. De obicei, aceştia se aciuau pe lângă cei puternici, bogaţi şi cu multă influenţă, iar predica lor nu se focaliza deloc pe transmiterea autentică a cuvântului lui Dumnezeu din Biblie, ci prelucrau cuvântul inspirat ca să gâdile urechile ascultătorilor, cărora le spuneau, nu ceea ce trebuia, pentru a-i întoarce de la păcat, ci doar ceea ce doreau să audă. Pe profeţii falşi îi interesau doar ca lumea să aibă o părere bună despre ei şi să-şi păstreze, cu orice preţ, confortul pe care-l îi obţinuseră, linguşindu-i pe cei care îi puteau ocroti şi sponsoriza.

Şi Sfântul Iacob, ruda Domnului zice: „Nu ştiţi voi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (cap. 4, 4), iar Sf. Ioan pare că îl completează când adaugă: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă iubeşte cineva lumea, iubirea Tatălui nu este în el” ( I Ioan 2, 15).

Mântuire prin apartenenţă

Revenind la răspunsul Mântuitorului, observăm că Hristos n-a încercat în nici un fel să fie pe placul elitei religioase a vremii, ca de altfel nici a celei politice. Iisus ar fi putut foarte bine să le cânte în strună cărturarilor, fariseilor şi marilor preoţi (arhiereii). Dar nu acesta era programul de mântuitor al lui Iisus, pe care l-a desfăşurat cu acceptul Părintelui ceresc. Hristos nu a venit în lume să facă ceva plăcut lumii şi nici să placă cuiva, ci să îndeplinească o lucrare extrem de utilă pentru oameni.

Conform mentalităţii fariseilor, ce se considerau elita intelectuală şi religioasă a iudeilor, toţi cei care nu aparţineau grupării lor trebuiau excluşi şi desconsideraţi. Tot aşa gândesc astăzi majoritatea sectelor care fac reclamă unei mântuiri foarte uşoare, gratuite, autoamăgindu-se şi amăgindu-i şi pe noii convertiţi, declarând triumfal că eşti mântuit prin simplul fapt că ai trecut de partea lor.

Pe de altă parte, şi probabil la o altă scară, dacă vrem să fim foarte cinstiţi cu noi înşine, de ce să nu recunoaştem că majoritatea fiilor Bisericilor istorice gândesc la fel. Catolicul, spre exemplu, este convins că nu se mântuiesc decât cei care aparţin Bisericii Catolice; ortodoxul, prin însăşi definiţia sa de ortodox, adică cel ce deţine învăţătura cea dreaptă, moştenită de la Sf. Părinţi ai Bisericii primare, crede că negreşit el va ocupa primele locuri în împărăţia lui Hristos. Protestantul, din care s-au desprins majoritatea sectelor, se crede şi el cel mai îndreptăţit de a intra în graţiile divine şi a se mântui, fiindcă stă cu Biblia în mână mai mult decât alţii şi are acces nemijlocit la cuvântul lui Dumnezeu.

Ei bine, ca şi cărturarii şi fariseii de altădată, fiecare consideră că are dreptate şi încearcă uneori s-o demonstreze, cu ajutorul Bibliei. Aşa se face că această carte sfântă, pe baza căreia Biserica mărturiseşte că s-a şi întemeiat, în loc să fie un factor de unitate devine, vrând nevrând, un factor de dezbinare.

Tâlharii şi desfrânatele din rândul I

În parabola acestei duminici, punctul forte al mesajului Domnului se află nu în încheiere, ci chiar în introducere. Într-adevăr, trebuie să reţinem că Hristos şi-a focalizat discursul, nu atât pe îndemnul la milostenie, care se întâlneşte din abundenţă în multe alte pilde, ci pe eroarea gravă în care se aflau cei care, cu Sfânta Sciptură în mână, îşi justificau propria poziţie şi gândire religioasă, şi tot cu ajutorul Bibliei se raportau eronat şi la raporturile lor cu Dumnezeu şi cu semenii.

Prin răspunsul dat fariseului, Iisus ne avertizează asupra unui adevăr fundamental, acela că judecăţile noastre nu sunt ca judecăţile lui Dumnezeu, după cum nici căile Lui nu sunt ca ale noastre, conform atenţionării profetului Isaia. Ca oameni, enunţăm judecăţi mereu pripite şi implicit eronate privitor la faptele semenilor noştri. Din punctul de vedere al fariseului, şi desigur nu numai al lui, toţi locuitorii Samariei erau dispreţuiţi şi consideraţi ca nevrednici de a face parte din poporul iudeu. Or, prin pilda de faţă, Hristos arată tocmai contrariul: cei care păreau necredincioşi şi răi, ba chiar spurcaţi pentru un iudeu, făceau mai multe fapte de dreptate şi îi erau mult mai dragi lui Dumnezeu, de vreme ce şi-a luat ca model pentru pilda Sa tocmai un locuitor al Samariei.

Prin această pildă s-ar părea că Iisus şi-a suplimentat învăţătura, pentru a fi mai convingător în sublinierea că vameşii, tâlharii şi desfrânatele se vor apropia mai repede de Dumnezeu şi vor avea acces, zice, în Împărăţia Lui Dumnezeu, înaintea cărturarilor, a fariseilor şi a arhierilor prea îndestulaţi de bunătăţile acestei lumi şi prea răsfăţaţi de laudele oamenilor pentru ţinunta lor exterioară, mereu îngrijită, dar cu un suflet întinat de păcate mari.

Credinţa propagandistică moartă este

Avertismentul lui Iisus este categoric: sfinţii şi drepţii plăcuţi lui Dumnezeu, au fost şi vor rămâne mereu cei căzuţi între tâlharii acestei lumi păcătoase. Aşa au fost şi sfinţii martiri ai primelor veacuri creştine care au înţeles cu totul altfel Evanghelia decât o înţelege şi o aplică creştinul zilei de astăzi. Aceia au luat foarte în serios Evanghelia, precum samarineanul milostiv porunca iubirii aproapelui, menţionată în legea lui Moise.

Ne întrebăm, oare miile de creştini pe care îi cinstim ca martiri, nu ar fi putut face şi ei compromisuri la vremea lor, găsind diverse scuze, cum ar fi acela de a salva Biserica ce se afla în etapa copilăriei sale, şi să fi acceptat compromisul de a-l sluji pe persecutor, prin închinarea la dumnezeii propuşi de el şi de a-l sluji acasă ori la adunare şi pe Hristos? De bună seamă că au existat o mulţime şi din aceia, însă după finalizarea persecuţiilor, Biserica i-a marginalizat, considerându-i căzuţi de la credinţă şi nu i-a reintegrat decât după o îndelungă penitenţă publică.

Să nu avem, aşadar, resentimente faţă de nimeni fiindcă nu ştim cât valorează lucrarea cuiva înaintea lui Dumnezeu şi să fim gata, ca şi samarineanul de a veni în întâmpinarea celor care au nevoie imediată. Lui Hristos Îi place cel mai mult să imităm iubirea lucrătoare, iar nu afişarea unei credinţe propagandistice. Nu în ultimul rând, să nu facem nici un fel de compromis care să ne despartă câtuşi de puţin de Hristos Mântuitorul.