Cu cine ne asemănăm?

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Parabola samarineanului milostiv rostită de către Domnul Iisus la cererea învă­ță­torului de lege cu privire la moștenirea vieții veșnice ne este relatată în Evanghelia după Luca 10, 25-37. Deși pare simplă și lesne de înțeles, este provocatoare și incită la o meditație consistentă tocmai prin faptul că prezintă câteva tipologii umane: omul simplu care cobora, tâlharii, preotul și levitul, samarineanul și chiar hangiul. Fiecare cu partea lui atitudinală în iconomia parabolei. Făcând o exegeză sumară a pericopei, ne dăm seama că primele patru versete redau dialogul, provocat de învă­țătorul de lege, cu Domnul Hristos. „Ce-i scris în Lege, cum citești?”. Răspunsul vine prompt, dovadă că își merita titlul de învățător. Combinând texte din Levitic, Deuteronom și Iosua sintetizează precis Legea: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 27). Cele două porunci, un fel de rezumat al Legii. Iisus i-a zis: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei trăi” (v. 28).

„Milă voiesc iar nu jertfă”

În partea a doua a pericopei, prin pilda rostită, Mântuitorul ridică la alte cote învățătura Sa. Se naște astfel minunata Parabolă a samarineanului milostiv. Mântuitorul lasă deoparte fapta tâlharilor, condamnabilă de altfel, vrea să reliefeze atitudinea contrastantă, pe de o parte, a preotului și levitului, pe de alta, a samarineanului. De moment nici nu cred că Hristos voia să scoată în evidență noțiunea de aproapele. Îndemnul Mântuitorului în­drep­tățește această afirmație: „Mergi și fă și tu asemenea”. Este adevărat că aproapele nu este numai iudeul, conaționalul, prietenul, binefăcătorul, ci străinul, cel abia viu. Acum intră în scenă samarineanul, preotul, levitul, hangiul. Iubirea aproapelui aflat în gheara morții este mai presus de „arderile de tot” și „jertfele ritualice”. Samarineanului i s-a făcut milă de muribund și a trecut la faptă. Preotul și levitul poate se grăbeau să ajungă la sinagogă, poate s-au dus cu gândul la prescripțiile legii de a nu se spurca. Au manifestat tendința de a-L căuta pe Dumnezeu, de-a câștiga gratitudinea Lui. Și-l uită pe om. „Pentru ce cauți un Dumnezeu al iubirii, lăsând morții și indiferenței pe celălalt, care de fapt nu este nimic altceva decât tu însuți într-o altă ipostază?”

Semănăm adesea cu preotul și levitul, îl lăsăm pe semenul nostru în agonie și ne grăbim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu, sau aiurea, dacă nu chiar pe căile pierzaniei. Oare, nu „dăruind vei dobândi?” sau nu „prin alții spre sine?” (Nicolae Steinhardt). Omul contemporan, post­modern, „omul recent” (H.-R. Pata­pievici), cel care și-a însușit și experiază din plin ceea ce sociologul scoţian Roland Robert­son numea „condiţia umană globală”, se află în situația, altădată inimaginabilă, în care „economia este mult mai importantă decât spiritualitatea, trupul decât sufletul, timpul decât eternitatea, relativul decât Absolutul, omul decât Dumnezeu”. Avem de a face deci cu un „om nou, de tip mai curând tehnic şi aplicat, decât de unul proiectat pe fundal metafizic”, un om dominat de preocuparea pentru dobândirea de bunuri materiale de consum și pentru atingerea bunăstării, prosperității și confortului material, aceasta în detrimentul și chiar dintr-o perspectivă care ­vine în contradicție (prin mercantilismul și utilitarismul pe care le presupune) cu refe­rențialele valorice specifice cre­dinței învă­țate și profesate de către Biserică.

Împărăția lui Dumnezeu o pregustăm în Biserică

Acest om, din nefericire, întâlnit de noi în viața socială tot mai des, nu vrea să conștien­tizeze că este chemat spre o altă dimensiune a existenței, cea pe care o învață Biserica lui Hristos ce trăiește „în lume”, dar ea „nu este din lumea aceasta” (Ioan 17, 11). Biserica reprezintă semnul și ima­ginea Împărăției lui Dumnezeu în istorie, pentru că ea anunță o „făptură nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5). Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie și când se întrunesc „în adunare” (1 Corinteni 11, 20) fiii risipiţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11, 52) într-un trup, fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă formă de separare, acolo unde „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28, Coloseni 3, 11), într-o lume reconciliată, de pace și de dragoste.

În interpretările lor mistice ale parabolei, toți Sfinții Părinți îl identifică pe Mântuitorul Hristos cu Samarineanul, Cel care S-a aplecat asupra păcătoșilor cu o dăruire totală, ne-a împăcat cu Tatăl și ne-a încredințat „casei de oaspeți”. „Hristos și-a pus viața Sa pentru noi. Și noi suntem datori să ne punem sufletele pentru frați. Să nu iubim doar cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul” (1 Ioan 3, 16-18). „Milă voiesc iar nu jertfă.” Pe parcursul întregului Nou Testament se face referire la mila care trebuie să caracterizeze pe adevăratul creștin.

Origen (Omilia XXXIV, 3, PSB, nr. 7, București 1982, p. 125) merge și identifică Ierusalimul cu paradisul, Ierihonul cu lumea, omul căzut - Adam, tâlharii - puterile vrămașe, preotul - Legea, levitul - prorocii, rănile - neascultarea, dobitocul - trupul lui Hristos, Biserica este „casa de oaspeți” unde a fost dus „cel abia viu” (Origen spune: „Non mortuum sed seminecum“). Aici ­Samarineanul, după ce-i turnase pe răni untdelemn și vin, a stat toată noaptea la căpătâiul ­bolnavului. Dimineața îl lasă pe suferind în grija gazdei (hangiului - îngerul Bisericii). Făgă­duința samarineanului de a reveni ar imagina a doua venire a Mântuitorului.

„Mergi și fă și tu asemenea”

Cât ne identificăm cu semenul nostru aflat în suferință? Pe câți i-am urcat pe dobitocul trupului nostru? La câți le-am legat rănile, turnând pe ele untdelemnul ființei noastre? Sau nu am întâlnit semeni la ananghie? Mă îndoiesc. Știm ce este mila, o practicăm? Ce frumos a scris Sfântul Ioan Gură de Aur: „Milostenia are aripi tari. Ele taie văzduhul, depășesc luna, se înalță până la culmea cerurilor. Dar nici acolo nu se opresc. Aripile iubirii de oameni depășesc cerul, lasă în urmă legiunile îngerilor. Nu se opresc decât lângă tronul împărătesc, se urcă până la fața lui Dumnezeu… Oricare ar fi păcatele voastre, milostenia pe toate le spală. Aveți un ban? Cum­părați cerul… N-aveți bani? Dăruiți un pahar cu apă, dați o pâine și veți primi raiul. Miluiți pe cel sărac și chiar de veți tăcea la judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”.

Suntem datori să ne facem aproapele oricui, chiar și al vrăjmașilor. Sunt mulți cei care au nevoie de ajutorul nostru. De la cei obidiți și împovărați de boli și sărăcie, la cei care aleargă pe căile necredinței în Dumnezeu, la cei stăpâniți de patimi cumplite. De la mai marii acestei lumi care incită și provoacă războaie între frații de aceeași religie, la cei care prefac libertatea în nebunie prin desfrâu, dezmăț și anarhie.

„Mergi și fă și tu asemenea” este o poruncă, ori știm că poruncile sunt obligatorii, nu aleatorii. Mila este de pe alte meleaguri, „se înrudește cu Lumina necreată, cu misterul, cu atributele necognoscibile ale divini­tății”. Doar mila, pe plan orizontal, ne face pe toți frați și egali unii cu alții, iar pe plan vertical, cu ­Dumnezeu devenim fiii Săi, cerșindu-i mila. De aceea Biserica prin slujbele ei ne învață să-i cerem mila Sa: „Doamne mi­luieș­te”, „Miluiește-ne pe noi Dumnezeule după mare mila Ta…”