Cum recunoaştem un profet

Evanghelia duminicii a V-a după Paşti (a samarinencii) Ioan 4, 5-42

4. Şi (Iisus) trebuia să treacă prin Samaria.

5. Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său;

6. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.

7. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.

8. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.

9. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.

10. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.

11. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?

12. Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?

13. Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;

14. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.

15. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.

16. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.

17. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat.

18. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.

19. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc.

20. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.

21. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.

22. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.

23. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte.

24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.

25. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.

26. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.

27. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?

28. Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:

29. Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?

30. Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.

31. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă.

32. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.

33. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?

34. Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.

35. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.

36. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.

37. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.

38. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.

39. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.

40. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile.

41. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui,

42. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Întrucât în Iudeea, din cauza liderilor religioşi, Hristos avea o mare opoziţie, s-a retras în Galileea supradenumită şi a neamurilor, adică a celor străini de credinţa într-un singur Dumnezeu şi de legea mozaică şi a trecut prin Samaria. Această cetate avea o reputaţie atât de proastă şi era şi foarte ostilă iudeilor încât cei care doreau să meargă în nord, adică în Galileea; trebuiau să ocolească prin Pereea ca să-i evite pe samarineni. Ca un consecvent nonconformist, Iisus a ţinut să ajungă tocmai în Samaria fiindcă aici erau suflete de mântuit pe care singur Hristos-Dumnezeu le ştia.

Două popoare cu păreri bune despre ele însele

Ajuns în ţinutul Sihar, Iisus s-a oprit la fântâna lui Iacob, foarte obosit, însetat şi probabil şi flămând. În mod cert că aştepta pe cineva să vină ca să scoată apă şi, evident, să-i ofere şi Lui ca să-Şi astâmpere setea. Cum era deja arşiţa zilei, nu era tocmai momentul cel mai potrivit ca cineva să vină cu urciorul ca să scoată apă. Totuşi o femeie din sat a venit la fântână. Se crede că aceasta avea o foarte proastă reputaţie în sat şi de aceea a ales să vină tocmai în crucea zilei, fiindcă nu voia să rişte să întâlnească pe cineva pe cărare ori la izvor. Şi totuşi n-a rămas chiar necunoscută lucrarea ei, fiindcă L-a întâlnit pe Iisus care a îndrăznit chiar să intre în dialog cu ea. Femeia a rămas consternată că un iudeu i se adresează ei, unei femei şi încă şi samarinence, îndrăznind chiar să-i ceară şi un mic serviciu, să-i ofere apă să bea.

Locuitorii ţinutului Samariei se credeau mai buni decât iudeii şi deci superiori, fiindcă, ziceau ei, descindeau din patriarhul Iacob, strămoşul poporului evreu. Iudeii, la rândul lor, se considerau şi ei superiori samarinenilor, deoarece îşi păstraseră intactă etnia şi credinţa strămoşească, iar mai presus de toate se credeau purificaţi de orice păcat prin amara suferinţă a robiei babilonice (605-536 î.H.). Ei sunt de fapt icoana omului în general, care dintotdeauna are înclinaţia de a avea cea mai bună părere despre sine însuşi şi de a fi mereu critic şi intolerant cu semenii săi, ca şi faţă de cei de alte credinţe.

O altă motivaţie a dispreţului iudeilor faţă de samarineni era aceea că prin alianţe matrimoniale cu păgânii încălcaseră grav şi deliberat porunca lui Moise privitoare la neamestecul cu străinii (cf. Deut. 7, 3). Biblia vorbeşte de cinci tipuri de căsătorii la evrei: monogamă, bigamă, poligamă, endogamă şi exogamă. Cea mai apreciată era căsătoria monogamă şi endogamă, adică cu o singură femeie şi în cadrul aceleiaşi seminţii, clan sau trib. Cea mai dispreţuită era căsătoria exogamă, adică în afara clanului, a tribului sau a neamului. Ori samarinenii realizaseră căsătorii mixte amestecându-se cu coloniştii sosiţi în zonă după cucerirea ţării la 722 (î.H.) de către Sanherib al Asiriei.

„Cuvântul Domnului” apare de 900 de ori în Biblie

Cum iudeii nu voiau să aibă nimic de a face cu samarinenii, femeia din Sihar chiar îl mustră pe Iisus că îndrăzneşte să-i ceară apă de băut. După ce a văzut totuşi că i-a spus, ca din carte, tot trecutul vieţii sale, a trebuit să recunoască în Persoana Sa un mare profet. Din context reiese că nu i-a fost greu să-şi dea seama că se află în faţa unui profet. Noi oare cum am mai recunoaşte astăzi un profet?

Cu ajutorul Sfintei Scripturi, vom încerca să creionăm portretul şi lucrarea adevăratului profet. Se impune a vorbi despre profeţi deoarece astăzi, ca în vremurile de demult, apar tot felul de guru, ghicitori, vrăjitori, spiritişti sau vorbitori cu morţii, clarvăzători etc., ce aleargă să-şi facă o cât mai numeroasă clientelă, dar nu pentru că le-ar vrea mai binele, ci le vor banii ori caută să-şi sporească numărul de adepţi pentru o iluzorie faimă. Apelând la Biblie, aflăm că, nu de puţine ori, profeţii erau foarte uşor de recunoscut chiar şi fără vreo recomandare. Erau recunoscuţi, fie după ţinuta vestimentară, cei mai mulţi purtau câte o haină din piele de cămilă (II Regi 1,8; Zaharia 13, 4; II Regi 2, 23; Matei 3, 4), o coafură specială ori alte semne distinctive (I Regi 20, 38; Zaharia 13, 6; II Regi 2, 23) şi aveau un comportament cu totul straniu, încât oamenii îi considerau de-a dreptul nebuni.

După Biblie, profetul este cel chemat de Dumnezeu pentru a i se încredinţa o misiune, să transmită oamenilor un mesaj precis, axat preponderent pe îndemnul la pocăinţă, la o schimbare în bine a comportamentului din viaţa de zi cu zi. Dacă la un ghicitor sau interpret al viitorului, omul se duce ca unul care este interesat de propriul viitor, pe care ar vrea să-l anticipeze, profetul de vocaţie divină vine singur către om, întrucât Dumnezeu care-l trimite este foarte interesat de viitorul lui. Atunci când profetul face şi prevestiri viitoare, bune sau rele, acestea nu sunt niciodată ca şi bătute în cuie, ci sunt întotdeauna condiţionate de atitudinea prezentă a omului faţă de mesajul divin transmis prin profet. Ca transmiţători ai mesajului divin, mai ales de pocăinţă, profeţii adevăraţi urmăreau ca prin cuvântările, de cele mai multe ori foarte caustice, să provoace adevărate crize de conştiinţă, iar nu să culeagă aplauze din partea ascultătorilor. Ca cel ce reprezenta exclusiv interesele lui Dumnezeu în lume, profetul vorbea doar pentru Cel care l-a trimis şi în numele Aceluia. De aceea, înainte de orice cuvântare, publică ori particulară, profeţii spun într-una pe cine reprezintă şi în numele cui vorbesc. Fraze precum: „A fost cuvântul Domnului către mine...”, „Zis-a Domnul Dumnezeu...” ori „Aşa grăieşte Domnul...”, apar de peste 359 de ori în Biblie, iar expresia: „Cuvântul Domnului” depăşeşte cifra 900.

„Tu du-te şi spune-le ce grăieşte Domnul”

Sensul deplin al cuvântului profet îl întâlnim în cazul lui Moise, căruia Dumnezeu, trimiţăndu-l la Faraon împreună cu fratele său, Aaron, îi spune: „Iată, eu fac în tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi proroc. Tu dar vei grăi lui şi îi vei pune în gură cuvintele Mele, iar Eu voi deschide gura ta şi gura lui… va grăi el poporului, în locul tău, vorbind pentru tine, iar tu îi vei fi grăitor din partea lui Dumnezeu. Aşadar, el va fi gura ta, iar tu vei fi dumnezeul său, adică acela va fi purtătorul tău de cuvânt” (Exod 4, 15-16).

Profetul este, deci, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, deoarece le spune celor către care este trimis doar ceea ce i s-a încredinţat să vorbească.

Profetul avea sarcina de a determina o schimbare imediată pentru viaţa de acum şi de aici. Se ştie că este bine a edifica ceva bun, dar mai înainte se impune să demolezi ceea ce este rău clădit; înainte de a planta trebuie să smulgi buruienile şi plantele rele. Tot aşa, ca mesager divin, profetul trebuia să smulgă ceea ce era rău şi să dărâme ceea ce se construise greşit în comportamentul oamenilor ca, mai apoi, prin cuvânt, să sădească învăţătura cea bună şi să-l zidească spiritual pe om. De aceea, în cuvântările profeţilor lui Dumnezeu, mereu alternează ameninţarea, mustrarea şi anunţarea unor mari necazuri, cu îmbărbătarea, mângâierea şi făgăduinţa. Indiferent dacă avea sau nu audienţă, profetul ducea mesajul tuturor, fiindcă Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii şi nu vrea să se piardă nici unul, după cum zice Iezechiel: „Fie că te vor asculta, fie că nu te vor asculta, tu du-te şi spune-le ce grăieşte Domnul!” (cap. 2, 4-5). De notat că, în funcţie de atitudinea omului faţă de învăţăturile şi îndemnurile transmise prin profeţi, Dumnezeu împlinea ori nu împlinea cele profeţite. Aşa se explică de ce sunt foarte multe profeţii biblice, bune ori mai puţin bune, care nu s-au mai împlinit. Să nu se uite că toate profeţiile, cu excepţia celor privitoare la Persoana lui Mesia-Hristos au fost condiţionate şi Dumenzeu a suspendat împlinirea unora dintre ele. Arhicunoscută este profeţia lui Iona cu privire la nenorocirile ce se vor abate asupra locuitorilor cetăţii Ninive. Ameninţările iminente nu s-au mai împlinit fiindcă acei oameni s-au schimbat total în bine, cel puţin pentru un timp, şi de aceea au fost cruţaţi (Iona 3, 10).

Paznicul cetăţii

În contextul Bibliei, profeţii nu sunt nişte ghicitori, întrucât ei nu au făcut anunţuri infailibile ale unor evenimente bune sau rele ce vor surveni în istoria unui popor sau în viaţa unei persoane, ci sunt, pur şi simplu, o invitaţie transmisă din partea lui Dumnezeu de a lucra binele pe care îl vrea de la om. Când un om oarecare face o prezicere şi se împlineşte, dar care nu are nimic de a face cu îndemnul unei convertiri, nu este deloc o profeţie, ci pur şi simplu o intuiţie sau o clarviziune. Profetul Iezechiel îl aseamănă pe profetul lui Dumnezeu cu un străjer al cetăţii care, dacă în timpul cât face de gardă vede apărând duşmanul şi nu dă de veste locuitorilor cetăţii, ca să se apere, va fi responsabilizat pentru viaţa lor (cap. 33, 3-7). Dacă, dimpotrivă, el anunţă pericolul, iar locuitorii cetăţii nu iau aminte, nu se trezesc ca să se apere ca să evite nimicirea, străjerul nu se face vinovat cu nimic.

În Biserica primară s-a manifestat adesea duhul profetic. Se pune întrebarea dacă mai există astăzi darul profeţiei în Biserica lui Hristos. Nu încape îndoială că există, altfel Biserica nu şi-ar mai putea împlini rosturile sale. Atâta vreme cât slujitorii ei, ierarhi şi preoţi slujesc, dar mai ales propovăduiesc responsabil învăţătura lui Hristos, ei îndeplinesc oficiul de profeţi, fiindcă nu învaţă nimic de la ei înşişi, ci trasmit şi explică învăţătura lui Hristos. Ca şi vechii profeţi ai evreilor, slujitorii Bisericii nu au menirea de a prezice viitorul sau de a ghici, ci doar a sluji neîncetat cuvântul lui Dumnezeu (Mt. 28, 19-20). Dar nu-i de ajuns numai să vestească, ci să şi denunţe, atunci când se impune, ceea ce contravine voii lui Dumnezeu întrucât, aşa cum am văzut la Iezechiel, ca şi străjer al poporului, el trebuie să anunţe de unde vine şi în ce constă răul pentru a putea fi evitat. Ori cel mai mare rău care pune în primejdie viaţa sufletului este păcatul, ce trebuie înlăturat definitiv din viaţa omului, ca cel mai mare duşman.