Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică De Cruce nu putem fugi. Important e cum o primim

De Cruce nu putem fugi. Important e cum o primim

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Ierom. Paisie Borza - 11 Septembrie 2022

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ioan 3, 13-17)

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la Cer decât Cel ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Puține sărbători din calendarul bisericesc au zile de înainte-prăznuire, dar Înăl­ța­rea Sfintei Cruci este una dintre ele. Acest fapt ne îndreptățește să considerăm că sărbătoarea men­ți­o­nată nu este una obișnuită. Pe de o parte, ea are o însemnătate specială, iar pe de altă parte, ea necesită o reală pregătire pentru a fi în­țeleasă la adevărata sa valoare. Când astăzi ne gândim la Cruce, primele sensuri care ne vin în minte sunt suferința, durerea, greutatea, asumarea unei exis­tențe pline de dificultăți și încercări. Cât de departe sunt toate acestea de mesajul societății contemporane...

Esențial e să nu suferim. Cât despre mântuire... 

Nicicând omul nu a fost dispus să își asume cu ușurință sufe­rința și poate astăzi chiar mai puțin decât oricând altcândva. Fuga lumii actuale după plăcere și putere împiedică asumarea suferinței, căreia îi rămâne un sens exclusiv negativ. Și, totuși, Sfântul Apostol Pavel ne avertizează și pe noi prin mesajul pe care îl transmitea corintenilor: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu  (I Cor. 1, 18). Crucea se descoperă astfel simultan atât ca nebunie a lumii care piere, cât și ca putere a lui Dumnezeu. De aici putem înțelege cât de importantă este percepția personală asupra realităților înconjurătoare. Dar omul cu greu reușește să își formeze un punct de vedere original sau propriu, ci mai degrabă este înclinat la a prelua o perspectivă sau alta asupra lumii. Alături de creștinism și stoicismul, iluminismul, umanismul, capitalismul sau alte curente filosofice au influențat și continuă să influențeze omul și sistemul său valoric. Însă oare câți dintre noi ne gândim la cuvintele pe care Sfântul Ioan Botezătorul le spunea ucenicilor săi: Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este şi de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor (In. 3, 31)?

Atunci când omul se asumă pe sine ca măsură a lucrurilor, fie în forma sa actuală, fie într-o formă viitoare, evoluată natural din cea prezentă, el nu face altceva decât să încerce a absolutiza relativul și a nemărgini mărginitul. Parafrazându-l pe prorocul Isaia (29, 14), Sfântul Apostol Pavel spunea: scris este: „Pierde-voi înțelepciunea înțelepților şi știința celor învățați voi nimici-o. Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelep­ciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1, 19-20).

Dacă Dumnezeu a venit în lumea aceasta și a suferit, a căuta altă cale de viețuire e greșit

Deși par a oferi răspunsuri fundamentale și pline de valoare, sistemele filosofice laice nu fac altceva decât să mărească dis­tan­țele dintre oameni și să surpe podurile dintre ei. Încetând a căuta spre Hristos ca model de devenire personală, omul se adâncește în propria-i umanitate, care însă nu mai păstrează acel statut de bun foarte, ci rămâne știrbit de păcatul adamic. Omul ajunge să creadă că gân­dește drept, când însăși mintea sa este strâmbă.

Așa se explică divergențele personale, transformate prea adesea în tragedii colective și în războaie mutilante. Când din ne­știință sau din nepăsare îmbră­țișăm o perspectivă de tip bidimensional, pătratul și triunghiul sau cercul și dreptunghiul sunt incompatibile și de nereconciliat unul cu celălalt. Doar pentru cel dispus la efortul de a-și asuma o perspectivă ce implică o dimensiune suplimentară, același pătrat și același triunghi reprezintă proiecții din unghiuri diferite ale unei piramide, iar cercul și dreptunghiul sunt perspectivele simplificate ale unui cilindru. Confuzia pe care ușor o facem între adevărat și Adevăr ne îndreptă­țește a fi mulțumiți de noi înșine, de evoluția noastră, de parcursul și destinația pe care ni le stabilim, fără a intui măcar că înțelegerea reală a lumii și a omului necesită întotdeauna o dimensiune suplimentară, care în ultimă instanță este cea duhovnicească.

Universul întreg stă pe iubire. Dar în lumea păcatului iubirea ia chipul jertfei, deci al suferinței 

Fericitul Augustin afirma: Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până ce-și va afla odihna întru Tine, dar această căutare nu își poate găsi răspunsul în universul materiei, al gândului autolimitant sau al închipuirilor omenești. Doar Cel coborât din cer are puterea de a ne înălța și pe noi la cer. Acceptarea Lui ca realitate concretă a existenței noastre personale ne umple viața de sens la fel cum privirea spre șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustiu, umplea de zile viața celor mușcați de șerpii veninoși. Cât de reconfortant este să știi că ești iubit, că Cel ce a zidit lumea te-a prețuit în așa măsură, încât S-a jertfit pe Sine pentru tine! Când vom înțelege că în bunătatea Lui nu ne-a creat pentru a-I purta noi Crucea Sa, ci S-a smerit purtându-ne-o El nouă, pentru ca prin pogorârea Sa să facă posibilă înălțarea noastră? De altfel, Apostolul iubirii dumnezeiești ne mărturisea: În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre (I In. 4, 10).

Suntem datori să ne purtăm crucea propriei existențe fără cârtire și fără a ne lăsa pradă deznădăjduirii. În bunătatea Sa, Părintele nostru Cel ceresc ne-a hărăzit pe acest pământ o viață cu greutăți doar pe măsura talanților pe care deja i-am primit și a harului pe care îl putem dobândi. Prin Crucea Sa ne-a dat putere și har, dar tot prin cruce, a fiecăruia dintre noi, ne va cântări în ziua înfricoșătoarei ju­decăți. În orice inerent moment de dificultate, să ne mângâiem cu gândul că omul își poartă crucea sa ajutat de Hristos. Iar El întotdeauna va apuca de capătul cel greu. Nimeni nu cade zdrobit de povara propriei cruci câtă vreme Maica Domnului și toți sfinții aleargă grabnic spre ajutor a­tunci când îi chemăm. Să ne deschidem mintea și să înțe­le­gem așadar că tăria noastră nu vine din noi sau din această lume, ci se pogoară de la Cel care ne-a iubit mai înainte de a ne fi zidit, de la Cel care ne-a făcut pe noi, nevrednicii, părtași biruinței Sale asupra morții.

Să acceptăm, pentru început prin credință, iar apoi din grabnică și personală încredințare că dimensiunea care împlinește exis­tența noastră o reprezintă relația vie cu Dumnezeu. Cel care înțelege acest lucru capătă o perspectivă nouă asupra lumii și a propriei sale existențe. Atunci Crucea se preschimbă din simbol al suferinței personale în mijloc al ridicării la măsura lui Hristos. Doar din El se revarsă în sufletele noastre apa vieții celei veșnice, care adapă sămânța Împărăției cerurilor, a celei aflate înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Doar atunci vom putea gusta din roadele cele dulci ale asemănării noastre cu Dumnezeu Însuși.

Citeşte mai multe despre:   Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci  -   predica  -   Luarea Crucii