Despre Crucea lui Hristos şi crucile noastre

Înălţarea Sfintei Cruci (Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35)

În vremea aceea s-au sfătuit arhiereii şi bătrânii poporului împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, şi L-au dus la Pilat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină! Iudeii i-au răspuns: Noi avem Lege şi, după Legea noastră, El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: De unde eşti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. Deci, Pilat I-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea, cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit «pardosit du pietre», iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la ceasul al şaselea, iar Pilat a zis iudeilor: Iată, Împăratul vostru! Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a dat lor, ca să-L răstignească. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi, ducându-Şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă «al Căpăţânii» care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit; şi împreună cu El au răstignit pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris o tăbliţă şi a pus-o deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul; Împăratul iudeilor. Deci, mulţi dintre iudei au citit această tăbliţă, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi stăteau lângă Crucea lui Iisus: Mama Sa şi sora Mamei Sale, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe Mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată, Mama ta! Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că acum toate s-au săvârşit, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe Cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci, au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt care era răstignit împreună cu el. Dar, venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată au ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi este adevărată mărturia lui.

De două ori pe an, şi anume în a treia Duminică din Pos­tul Paştilor şi de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, Sfânta Cruce se află în mijlocul nostru, spre a ne aduce aminte că suntem chemaţi să stabilim o relaţie vie cu răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu crucea Pati­mi­lor din ziua Vinerei celei Mari. Pentru ca nu cumva, luându-ne cu valul problemelor de zi cu zi, să dăm importanţă doar vieţii concrete în care trăim, iar cru­cea să rămână un simplu gest exterior prin care doar cerem ocrotire sau cu care însoţim orice lucru pe care-l începem.

Fără îndoială că în timpul Postului Mare ne este mult mai la îndemână să ne apropiem de realitatea Crucii Domnului, fiind ajutaţi de conţinutul de sluj­be ale Bisericii în timpul perioadei Triodului. Acum, toam­na, Biserica Ortodoxă a rându­it ca sărbătoarea Înălţării Sfin­tei Cruci să fie precedată de o Duminică pregătitoare şi să fie urmată de o Duminică ecou, astfel încât să fim ajutaţi în efortul nostru de a ne apropia de Crucea Domnului şi de a-L simţi pe Mântuitorul Hristos ca pe o realitate vie pentru noi toţi, cei care trăim astăzi.

Nedespărţită de Mântuitorul Hristos

Sfânta Evanghelie care s-a citit duminica trecută ne-a pregătit să înţelegem taina Crucii, punând-o în legătură cu lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. În viaţa aceas­ta suntem, asemenea evreilor de odinioară, călători în pustie. La fel ca şi ei, ne confruntăm cu situaţii-limită, necazuri grele, întâmplări de tot felul şi ne prăbuşim, temporar sau definitiv. De multe ori, îi cerem socoteală lui Dumnezeu, adre­sân­du-I cuvinte aspre, de reproş. Însă, aşa cum evreilor o­di­nioară li s-a oferit soluţia să privească la şarpele de aramă pentru ca să se tămăduiască, tot aşa şi Mântuitorul Iisus Hristos Cel răstignit a venit în lume şi poate fi privit de toţi cei care-şi înalţă privirea către Cruce.

Astăzi suntem chemaţi să conştientizăm că Sfânta Cruce nu poate fi despărţită de Mân­tuitorul Iisus Hristos şi că tai­na ei constă în aceea că este deo­potrivă prilej de bucurie, ea fiind unealta mântuirii noastre, dar şi de pioasă aducere a­mi­nte a Patimilor Domnului. Săr­bătoarea Înălţării Sfintei Cruci poartă în ea înseşi a­ceastă dublă şi paradoxală sem­nificaţie: este un praznic al bucuriei, pentru că facem amin­tirea aflării ei de către Îm­pă­răteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, şi înăl­ţarea ei în faţa credincioşilor de către Episcopul Macarie al Ierusalimului în ziua de 14 septembrie a anului 335; este, în acelaşi timp, un praznic de reculegere sufletească pentru că Evanghelia rânduită spre a fi citită ne transpune în Sfânta şi Marea Vineri, ziua în care se înalţă în faţa creştinilor Crucea de pe Golgota.

Într-adevăr, Crucea este cea care Îl apasă pe Domnul mer­gând spre Patima Sa cea de bu­nă­voie; Crucea este cea pe care este răstignit Domnul şi pe care moare în chinuri, însă tot Crucea este cea care apare ca semn al biruinţei la Înviere. Este dureros că adepţii cultelor neoprotestante elimină crucea pe motiv că aminteşte de su­fe­rinţa Domnului şi consideră că ea este un lucru de batjocură. Ori noi trebuie să facem un efort şi să trecem dincolo de Vi­ne­rea Paştilor pentru ca să ne întâlnim cu Duminica Învierii. Mântuitorul Hristos a fost răs­tignit, a fost muşcat de moarte, însă El nu a fost biruit de moarte.

Una din evlaviile care nu se cuvin a fi părăsite

Există o icoană a Învierii Dom­nului care ne ajută să apropiem de sufletul nostru taina Sfintei Cruci. Icoana ni-L arată pe Mântuitorul Iisus Hristos ieşind biruitor din iad şi trăgând după sine pe Adam şi Eva. Sub picioarele Dom­nului se află porţile iadului, smul­se din ţâţâni şi aşezate una peste alta în semnul crucii. Dacă în Vinerea Mare în faţa ochilor noştri se arată crucea în partea ei cutremurătoare, şo­can­tă, în această icoană vedem crucea în tainica ei lucrare, în ceea ce are ea nevăzut. Crucea devine punte peste prăpastie, este cea care mijloceşte trecerea de la moarte la viaţă, este cea care ne ajută să trecem de la iad la lumină.

Iată pe ce temelie stăm la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, când zicem „Crucii tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mă­rim”. Iată de ce crucea este una din evlaviile care nu se cuvin a fi părăsite, după cuvântul părintelui Nicolae Steinhardt. Pentru că, prăznuind Crucea, vorbim de fapt de înviere şi de omorârea morţii. De aceea nu dăm crucea la o parte, ca şi cum ar fi o aducere aminte a su­fe­rin­ţei Domnului, ci o purtăm la piept, ne însemnăm chipul cu ea, o punem în case, la răspântii, pentru a fi pururea aducere aminte de certitudinea biru­in­ţei. A nu pomeni Crucea, a ne feri de amintirea celor ce s-au petrecut pe Golgota, înseamnă a minimaliza Pătimirile Dom­nu­lui şi a nesocoti Învierea Lui.

Fiecare om are pe pământ partea sa de suferinţă

Prin cruce nădăjduim să căpătăm şi noi biruinţă asupra tuturor necazurilor şi sufe­rin­ţe­lor din viaţa aceasta şi binecuvântare de la Hristos Dum­nezeu. Evanghelia Utreniei săr­bătorii Înălţării Sfintei Crucii ne spune că astăzi este judecata acestei lumi. Iar El, când se va înălţa pe Cruce, îi va trage pe toţi la El. Avem, aşa­dar, o speranţă conştientă vis-ŕ-vis de Crucea Domnului, că, binecuvântându-ne Domnul cu crucea, noi vom fi traşi la El. De aceea, prin Sfânta Cruce, ce­rem ajutorul lui Dumnezeu în toate împrejurările de viaţă. Nu doar atunci când vrăjmaşul ne tulbură viaţa şi când nu putem face nimic fără Sfânta Cruce, ci în orice încercare de ispită, de grea încercare, ne facem semnul Sfintei Cruci. Şi avem credinţa că, dacă Hristos Domnul a biruit prin Cruce, şi pe noi ne va ajuta să ieşim biruitori din toate necazurile şi suferinţele acestei vieţi, dar şi din experienţa teribilă a morţii.

Fiecare om îşi are crucea sa de dus pe acest pământ, porţia sa de suferinţă, mai mare sau mai mică. Orice suferinţă este grea şi neplăcută, pentru că este o înfrângere a voii şi a planurilor noastre, o piedică pusă de-a curmezişul drumului pe care noi înşine ni l-am ales. Există o cruce a căsătoriei, care trebuie dusă cu multă răb­dare şi jertfelnicie, dar şi una a fecioriei; există o cruce a bă­trâ­neţii când omul este părăsit de puteri, de sănătate, de copii, de prieteni; există o cruce a văduviei, a sărmanilor şi a orfanilor, există o cruce a bolilor de tot felul şi a suferinţei. Vrând sau nevrând, crucea este de ne­în­lă­turat pentru fiecare. Însă, pentru unii, crucea aduce mântuire, în timp ce pentru alţii aduce pieire. Suferinţa şi ne­ca­zurile de care ne temem atâta şi pe care vrem să le înlăturăm cu orice chip sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne modeleze, să ne facă mai buni, mai în­gă­duitori cu suferinţele altora, într-un cuvânt, să nu batem pasul pe loc în viaţa noastră duhovnicească.

Mai mult, fiecărui om îi este dat să se confrunte în această via­ţă cu experienţa dură, co­ple­şi­toare a morţii. Şi ori de câte ori el se află faţă în faţă cu moartea unei persoane dragi, experimentează câte puţin propria sa moarte. Cel care se află singur în faţa acestei încercări poate înnebuni, sau poate considera că nu mai are rost să tră­iască pe mai departe. Însă orice om care a fost batjocorit de moarte trebuie să înţeleagă că în acest univers este o rază de nădejde. Nu trebuie decât să ne alipim de Cel care a biruit moartea, astfel încât să existe o speranţă. Toţi murim, dar nu ca şi când acesta este finalul, ci murim ca şi când adormim, pen­tru că este o biruinţă a mor­ţii pe care Mântuitorul Hristos o va face în numele tuturor oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă de la noi o minimă implicare în destinul Lui de pur­tător de Cruce şi de răstignit pe Golgota. Dacă nu ne purtăm fiecare din noi crucea şi nu ne asumăm acea minimă respon­sabilitate de osteneală şi de jertfă, prescrisă fiecăruia dintre noi ca o reţetă sau ca un medicament amar, nu ajungem unde trebuie, adică la înviere, la biruinţă. Ba, din contră, ne trans­­formăm în răstignitori. Ori de câte ori refuzăm să pur­tăm crucea noastră, cu smerenie şi răbdare, aşa cum a dus-o El dimpreună cu toţi sfinţii, atunci El este răstignit în sufletul nostru, în viaţa noastră. Se cuvine să ne amintim că anul acesta, chiar în ziua praznicului Înăl­ţării Sfin­tei Cruci, se împlinesc 12 ani de când părintele Sofian Bo­ghiu, stareţul Mănăstirii An­tim din Bu­cu­reşti, a trecut la Domnul. Părintele a fost po­me­nit de două ori la Sfânta Li­tur­ghie, odată la Ectenia celor vii şi puţin mai târ­ziu a fost po­me­nit la cei mutaţi la Domnul. În­trea­ga lui viaţă a fost o jertfă pe altarul Crucii. Despre anii petrecuţi în temniţele comuniste, părintele spunea: „Nu­mai Dum­nezeu ştie câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… parcă nici nu poţi spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, în­cer­cam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam aşa: Hai să-mi amintesc cu ce am greşit eu înaintea lui Dumnezeu, de pătimesc atâtea nedreptăţi. Şi mă gândeam la păcatele mele pe care le ştiam numai eu şi Dum­nezeu, iar suferinţa o pri­veam ca pe un canon şi nu mă revoltam. Mă gândeam că dacă eu aş fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi, aşadar eu eram vinovat de rău­ta­tea lor... N-am urât pe nimeni dintre duşmanii care ne-au asuprit şi n-am regretat ni­cio­dată că am ajuns în în­chisoare”.

Crucea lui Hristos, puterea lui Dumnezeu

Asumarea conştientă a ori­că­rei suferinţe în viaţa aceasta cu credinţa că urmează ceva mai înalt decât prezentul ştirbit, amărât pe care-l trăim, acesta este chipul crucii din via­ţa noastră cea de toate zi­le­le, a crucii care duce la bi­ru­in­ţă, la înviere. Cu această perspectivă au trăit toţi sfinţii, cu această speranţă au trăit toţi semenii noştri care au trecut prin temniţele comuniste, astfel în­cât închisoarea a devenit un loc binecuvântat al întâlnirii cu Hristos, un loc în care au iubit şi au iertat mai mult ca ori­şi­când şi prin aceasta au fost biruitori. Dacă nu trăim şi noi cu credinţa că după Vinerea Pa­timilor urmează Duminica În­vi­erii, atunci crucea este fina­lul, este tristeţe, este nenoroci­re, este condamnare, nu bi­ru­inţă.

Sfântul Apostol Pavel nu do­rea să se laude cu altceva decât cu crucea Domnului, despre care spunea că pentru cei care se mântuiesc este puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei care pier este nebunie. Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem cu ce ne lăudăm fiecare din noi, spre ce anume sunt îndreptate inimile noastre, care este relaţia noastră cu Cru­cea lui Hristos. Pentru că ori de câte ori ne raportăm la lucrurile credinţei cu superficialitate, cu interes vremelnic sau pur şi simplu din convingeri sociale şi nu tindem să avem o legătură vie cu Mân­tu­i­torul Hristos Cel răstignit şi înviat, atunci suntem în postu­ra de răstignitori ai Dom­nului.

Trebuie să luăm aminte la faptul că Sfânta Cruce ne în­so­ţeşte întreaga viaţă, de la naş­te­re până la moarte, fiind semnul cu care se face sfinţirea şi se întrupează sfinţenia. Fără semnul Sfintei Cruci schiţat de mâna preotului peste Sfântul Potir şi Sfântul Disc nu se face sfinţirea, respectiv prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Fără afundarea mâinii preotului în apă, făcând întreit semnul Sfintei Cruci, nu se sfin­ţeş­te apa nici la Agheasma mică, nici la Bobotează. Cu Sfânta Cruce este pecetluit pruncul la botez, cu Sfânta Cruce se bine­cu­vântează inelele la logodnă şi cununiile şi tot Sfânta Cruce îl veghează pe creştin la mormânt. Împărtăşirea oricărui dar în cadrul Sfintei Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii.

Sfinţii Părinţi ne arată că braţul vertical al Crucii în­seam­nă puterea Dumnezeirii, care stăpâneşte toate în cer şi pe pământ, iar braţul orizontal înseamnă lumea cea zidită, care atârnă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acolo unde se întâlnesc braţele crucii, acolo se întâlneşte Dumnezeu cu omul. Astfel, Sfânta Cruce este mijlocul de sfinţire al vieţii noastre şi al lumii întregi, este semnul prezenţei lui Dum­nezeu, este o chemare la continuă depăşire de sine, un în­demn ca viaţa noastră să nu mai curgă aşa cum curgea în mod obişnuit. Ori de câte ori stăm în faţa Domnului şi facem semnul Sfintei Cruci, atunci noi pe noi înşine ne sfinţim şi ne dăruim lui Dumnezeu. Aşe­zând Crucea lui Hristos la loc de cinste în Biserică, în casă, în vieţile noastre, ne afirmăm de fapt pe noi înşine. Să iubim, aşadar, Crucea lui Hristos, spunea părintele Arsenie Papacioc, şi ea ne va ajuta să iubim crucile noastre!