Distrugerea sau transfigurarea materiei?

Praznicul Schimbării la Față Matei 17, 1-9

În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit și, iată, glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit, de Acesta să ascultați! Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți! Și, ridicându-și ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.

Două lucruri cutremurătoare - şi atât de contrare unul altuia - s-au petrecut într-o zi de 6 august; unul acum două mii de ani, iar altul în inima secolului XX. Amândouă aceste evenimente ne pun în faţă alternativa de mâine a omenirii. Asupra acestor două lucruri se cuvine să medităm în această sfântă zi, în care Mântuitorul „Şi-a arătat mărirea Sa, atât pe cât li se putea ucenicilor a vedea”. 

Într-o zi de 6 august Mântuitorul Hristos ne-a demonstrat ce înseamnă transfigurarea materiei: trupul său uman s-a pnevmatizat, s-a transfigurat, a devenit strălucitor ca soarele, iar hainele Lui, sclipitoare ca lumina. La fel vor fi trupurile sfinţilor în Împărăţia cerurilor. În această zi, Dumnezeu ne-a arătat în mod clar care este destinul final al materiei şi al trupului nostru dacă vom opta pentru o viețuire creștină.

Trupul nostru uman a fost destinat de Dumnezeu sfințirii maximale, adică îndumnezeirii. Acum, Însuşi Dumnezeu are un trup, care stă la loc de cinste în Sfânta Treime. Hristos a purtat cu El în Sfânta Treime trupul cu care a suferit, a murit şi a înviat. Iată deci un om în Sfânta Treime, un trup uman pe tronul slavei. Aceasta este prima alternativă, prima posibilitate care ne stă în faţă. Este calea fericirii eterne, în comuniunea sfinţilor.

Minte fără inimă

Secolul XX ne-a învăţat însă prin Hiroshima, orașul care a cunoscut tot într-o zi de 6 august forţa distrugătoare a atomului, cealaltă posibilitate: distrugerea materiei. Ziua de 6 august e devenit simbolul puterii nelimitate a omului asupra materiei, graţie descifrării tainelor atomului. O putere nelimitată a dobândit-o omul prin exersarea minţii lui, prin efortul intelectului. Grandoarea omului stă și în forţa minţii sale, în faptul că el scrutează cu mintea sa iscoditoare tainele universului, le descifrează şi le utilizează în folosul lui.

Mintea umană are un dublu tăiş: rațiunea poate acţiona pentru om, dar şi împotriva lui. Omul ca făptură nu este doar minte, ci şi inimă. Se pare că mintea nu îşi este suficientă sieşi. Raţiunea, ei înseşi, nu îşi este suficientă. Numai cu raţiunea, în ciuda părerii multora, nu ne putem conduce. Aceasta ne-o demonstrează marile conflagraţii ale secolului XX. În numele unei raţiuni debusolate au fost ucise milioane de fiinţe inocente. Lumea modernă, la începuturile ei, şi-a proclamat ca dumnezeu suprem o zeitate păgână pe nume Raţiunea şi a început să se închine acesteia. Iar aceasta s-a dovedit în cele din urmă a fi nebună, dacă îi lipseşte echilibrul inimii.

Părinţii noştri sfinţi din ­pustie, în urmă cu peste 1.500 de ani, îşi sfătuiau cu înţelepciune ucenicii că este nevoie ca omul să-şi coboare mintea în inimă, pentru că acolo este locul ei natural. Adică mintea nu are voie să lucreze ceva fără să fie acompaniată de caldul sentiment al inimii. Mintea desprinsă de inimă se sălbăticeşte şi se demonizează, sfătuindu-l pe om să folosească cele create spre folosul lui, spre distrugerea lui. Energia atomică, care poate da umanităţii - folosită în scopuri paşnice - un spor de civilizaţie şi de confort cum nu a mai existat în istorie, a ajuns să fie arma cea mai de temut a mileniului trei, şi foarte posibil chiar calea împlinirii profeţiilor apocaliptice.

Cărarea pe care a pornit umanitatea este, din nefericire, una ireversibilă. Aceasta pentru că omenirea, chiar dacă s-ar dezarma completamente din punctul de vedere al arsenalului nuclear, nu ar fi în afara oricărui pericol: aceasta pentru că oamenii ştiu că pot oricând să recreeze armele atomice. Iar dacă contextul istoric o va pretinde, le vor recrea.

Trebuie deci să regăsim echilibrul dintre minte şi inimă! Să învăţăm mintea să nu mai pună la cale lucruri şi acţiuni care răcesc sentimentul cald al inimii şi alungă fiorul fierbinte al Duhului Sfânt ce însoţeşte orice faptă umană izvorâtă din iubire. Să ne educăm mintea „întru simţirea inimii”. Acest lucru se întâmplă doar practicând rugăciunea. Spune Iov (42, 5): „Din spusele unora și altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut!” O putere colosală o are experiența mistică proprie.

Când totul e permis, dezastrul e inevitabil

Din păcate, un principiu demonic conduce lumea ştiinţei de astăzi. Acest principiu este astfel formulat: „Tot ceea ce este posibil din punct de vedere științific este şi legitim şi permis din punct de vedere moral!” Adică tot ceea ce mintea umană a reuşit să inventeze teoretic este şi moral, indiferent dacă este folosit înspre binele umanităţii sau împotriva ei. Altfel spus: este posibilă clonarea umană? Atunci înseamnă că este şi permisă din punct de vedere uman! Este şi justificată faptic. Este posibilă bomba atomică? Atunci este şi legitimă realizarea şi folosirea ei! Tot ceea ce mintea umană a gândit, indiferent dacă a fost pozitiv sau negativ, este şi permis a fi realizat în mod concret. Acesta este periculosul principiu a cărui nocivitate nu este sesizată încă de toți.

Se pare însă că umanitatea a ajuns să cunoască mai mult decât poate duce; ea nu are maturitatea spirituală să gestioneze progresul ştiinţific pe care l-a realizat. Autodistrugerea este marea provocare făcută umanităţii contemporane. Lumea noastră imatură din punct de vedere duhovnicesc nu are forţa interioară de a întoarce obrazul când primeşte o palmă, pentru a primi o alta, pe celălalt obraz, după cum ne povăţuia Mântuitorul, ci în ea clocoteşte setea însutitei răzbunări: pentru o palmă primită, omul ne-duhovnicesc şi senzual al epocii noastre se simte animat de pofta nebună a răzbunării, având la dispoziţie armele cele mai sofisticate de a răspunde răului cu maximul rău.

O întrebare trebuie să ne-o punem în această lume a supertehnologiei şi a atotputerniciei omului asupra materiei: oare nu suntem noi prima generaţie de oameni care poate ea însăși provoca sfârşitul istoriei universale? Mântuitorul ne spune că acesta va interveni într-un moment neaşteptat. Toţi vor fi puternic angajaţi în realizări pământeşti, absorbiţi de treburi efemere. La fel e lumea noastră de astăzi: Estul-european caută cu înfrigurare să instaureze şi în Răsărit bunăstarea Occidentului, periferizând grija de suflet, Occidentul e orbit de dorinţa unui progres permanent superior celui deja atins, puțini se mai gândesc la Hristos Care va veni a doua oară.

În această zi de 6 august se cuvine să ne punem problema opţiunii noastre personale. Pe care drum suntem noi porniţi? Ziua Domnului care va veni „ca un fur”, în grabă nedescrisă, ne va găsi pregătiţi? Toate aceste probleme privesc civilizaţia noastră planetară, dar şi societatea noastră românească, şi pe noi, pe fiecare, în mod individual. Pentru că sfârşitul lumii nu-l vor suporta doar cei care l-au provocat, ci noi toţi, iar consecinţele lui se abat asupra tuturor.

Cum este Dumnezeu cu adevărat?

Așa cum S-a arătat pe Muntele Tabor: mai presus de materie. Dar omenirea contemporană se poartă ca și când ar exista doar materia. Constată Sfântul Ioan Damaschin: „Slava Dumnezeirii Sale o ținea ascunsă, apărea în trup obișnuit, pentru că oamenii nu puteau face față vederii Dumnezeirii, să nu ardă din pricina nevredniciei lor…”

Astăzi se cuvine să ne întrebăm: putem noi lua contact, trupește, cu realități din altă lume? Realități de alt ordin existențial? Descoperirea lui Hristos fiecăruia, în rugăciune, se face în funcție de starea duhovnicească a lui, de potențialul propriu de percepție metafizică. Omul nu este în stare să vadă slava lui Dumnezeu dacă simțurile lui psihosomatice nu sunt fortificate, potențate, întărite de energia nevăzută a lui Dumnezeu, de har!

În această sfântă zi să privim cu atenţie la ce ne-a invitat Mântuitorul să facem din trupul nostru (prin rugăciune, post şi contemplaţie) şi ce destin au pregătit trupului nostru „mai-marii” lumii; de o parte stau sfinţirea şi pnevmatizarea trupului, de altă parte stau distrugerea lui şi desfiinţarea materiei.

Datoria noastră sfântă în această zi de praznic divin este să ne rugăm nu doar pentru noi, ci şi pentru destinul final al umanităţii. Să ne rugăm pentru împlinirea planului lui Dumnezeu din istorie, nu precum vor oamenii, fie ei chiar „stăpânii lumii”, ci precum vrea Tatăl Ceresc, singurul care ne iubeşte cu adevărat, în mod absolut dezinteresat şi cu o iubire care nu are sfârşit.