Experienţa lăuntrică a întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu

Duminica I din Post (a Ortodoxiei) Ioan 1, 43-51

În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Natanael I-a spus: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.

„În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip, şi i-a zis lui: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru.” Galileea era păgână, în ea locuiau greci, romani şi sirieni şi câţiva evrei. Evreii din Iudeea dispreţuiau Galileea, considerând-o păgână, ţinut al întunericului şi necredinţei. Cu toate acestea, profetul Isaia cu mult timp înainte prorocise că acolo va străluci o lumină mare: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi”. Adresându-se mai întâi acestor seminţii amestecate din Galileea, Mântuitorul Hristos a arătat dintru început că Evanghelia Sa e pentru întreaga omenire.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Hristos, apoi el l-a adus pe Simon Petru, fratele său. Lui Filip, Domnul i-a spus: „Vino după Mine!” Filip L-a văzut şi L-a cunoscut pe Hristos şi această experienţă a întâlnirii este mărturisită lui Natanael cu uimire şi bucurie: „L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!” Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi oferă certitudinea că El este Cel aşteptat, dăruindu-i o încredinţare lăuntrică. Această certitudine este împărtăşită lui Natanael, care la început îşi exprimă îndoiala: „Oare, din Nazaret poate să fie ceva bun?” Potrivit logicii omeneşti, Natanael avea dreptate: Nazaretul era o mică localitate şi nu era pomenit nicăieri în Vechiul Testament, or, prorocul a spus că locul naşterii lui Mesia e Betleemul, cetatea lui David; mai mult, Filip l-a numit pe Iisus fiul lui Iosif.

„Vino şi vezi!”

Vino şi ai să te încredinţezi când te vei întâlni cu El. Aşază-te pe calea gândului la Dumnezeu, a dorului după Dumnezeu. Caută-L pe Dumnezeu pe Care, până acum, L-ai aşteptat şi întru Care ai nădăjduit.

Deşi i-a văzut de departe îndoiala lui Natanael, Mântuitorul l-a lăudat nu pentru a-l măguli, ci pentru că a cunoscut taina inimii lui, după cum ne spune psalmistul: „Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe... Că încă nu este cuvânt pe limba mea, şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate... Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta... Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” Inima curată a lui Natanael s-a umplut de prezenţa Fiului lui Dumnezeu. „Răspun­su-I-a Natanael: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!” Altfel spus această stare: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi aflat!”

Domnul îi făgăduieşte: „Mai mari decât acestea vei vedea”: Cerul deschizându-se şi pe „îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”. Domnul a venit pe pământ ca să arate oamenilor cerurile deschise, dar după venirea Lui mulţi văzători ai cerului s-au ridicat prin pătrundere duhovnicească spre înălţimile cereşti şi au coborât cu cetele îngerilor. Cerul e pururea deschis oamenilor, oamenii însă văzând, nu văd, şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg (Matei 13, 3). Până în zilele noastre, celor cu inima curată, purtătorilor de Dumnezeu, li s-au arătat îngeri; şi mulţi întorşi la Dumnezeu, care s-au căit şi cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne cheamă permanent la experiența și trăirea celor dumnezeiești: „Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experiență comorile celor cerești, să nu crezi că e vorba de cugetare. Căci aceasta cugetă prin sine atât la cele sensibile, cât și la cele inteligibile. Însă precum o cetate pe care n-ai văzut-o încă, dacă cugeți la ea, nu înseamnă că ai și fost acolo, tot așa e și cu Dumnezeu și cu cele dumnezeiești: nu cugetându-L, ci teologhisindu-L pe Dumnezeu Îl experiezi. Sau precum aurul, dacă nu-l posezi în chip sensibil, nu-l ai în mâini și nu-l vezi, chiar dacă ai avea în cugetare de zeci de mii de ori noima lui, tot nu l-ai avea, nu l-ai vedea și nu l-ai poseda. La fel e și cu comorile dumnezeiești: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, dacă nu le experiezi pe cele dumne­zeiești și nu le vezi cu ochii inteligibili și mai presus de cugetare, nu vezi, nu ai și nu posezi cu adevărat nimic din cele dumne­zeiești”, spune Sfântul Grigorie Palama. Comuniunea reală și deplină cu Dumnezeu, și nu filosofarea despre cele dumne­zeiești, cunoașterea ca rod al nevoinței, „al dezgolirii minții de tot ce este murdar și constituie un obstacol în vederea lui Dumnezeu” înseamnă întâlnirea cu Dumnezeu.

Părintele Nicolae Steinhardt, interpretând Evanghelia acestei duminici, mărturisește că viața și învățătura noastră creștină trebuie să fie în așa fel încât să ne dea putința de a-l ști pe Adevăratul Hristos și de a-l recu­noaște pe Antihristul când va veni. „Nu cunoașterea teoretică sau corectitudinea ne vor da această cunoaștere.” Părintele Nicolae invocă o parabolă a lui Vladimir Soloviov, în care Antihrist va zidi pentru ortodocși un muzeu al tuturor antichităților bizantine posibile, numai să i se supună lui. Astfel că și prea multa `corectitudine” în Ortodoxie, „fără o inimă creștină iubitoare, nu îi va putea rezista Antihristului; cel care îl va recunoaște și îi va rezista cu tărie o va face îndeosebi prin inimă și nu prin minte”. Așezarea lăuntrică pe calea către Mântuitorul Hristos spre întâlnirea cu El este singura cale spre a dobândi experiența cea mai profundă a realității vieții.

A nu te afla nicăieri nu înseamnă a fi liber

Există astăzi o categorie de liber-cugetători care se declară detașați de parti pris-urile confesionaliste, considerându-se mai liberi atunci când tratează subiectele teologice decât creștinii care aparțin unei confesiuni și, care, după părerea lor, nu pot să fie liberi în gândire. Acești „liber-cugetători” îi consideră pe creștinii care aparțin unei Biserici tradiționale „dogmatici”, „fundamentaliști”, iar preoții sunt pentru ei „funcționari în sutană”. Acestora le răspunde un gânditor creștin, care spunea: „A nu te afla nicăieri nu înseamnă a fi liber”. Trebuie să existe o inimă a lui „acasă”, astfel încât să te apropii și să te îndepărtezi de Cineva, din care să ieși și la care să te întorci. „Nu locuiești într-o casă dacă nu știi unde te afli. Nu poți iubi o casă care n-are un chip și în care pașii nu au înțeles.” Dacă nu ești așezat în calea spre întâlnirea cu Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, asemenea lui Natanael, dacă nu te naște nimeni duhov­nicește, dacă nimeni nu te cheamă, spunându-ți „vino și vezi”, n-ai cum să te așezi pe cale, să te întâlnești cu Dumnezeul Cel Viu. „Urmând Părinților” este expresia esențială a Sfintei Tradiții în această Duminică a Ortodoxiei. Blaise Pascal, în noaptea revelației pe care a avut-o în 23 noiembrie 1654, a exclamat copleșit: „Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul Părinților, Dumnezeul Cel Viu, iar nu Dumnezeul savanților și al filozofilor!” Toate acestea, așa cum ne-au învățat Părinții care au cunoscut foarte bine știința și filosofia vremii lor, se pot integra vieții noastre duhovnicești dacă avem discernământul și cultura Duhului pe care ei le-au avut.

La rândul său, părintele Nicolae Steinhardt constată că lumea din care Evanghelia își scoate pildele, în care își așază parabolele și de unde ia uneltele de care se foloseşte pentru a grăi simbolic, este lumea cea simplă și elementară a vieții directe, cu modestul ei decor și limitatele ei recuzite: ograda, via, ogorul, stâna, năvodul, secerișul, aluatul, nunta, gospodăria, corabia, staulul, grădina. Nimic cerebral și sofisticat. În această prea reală lume, omul muncește, suferă, se ospătează, primește oaspeți, se bucură, plânge, se îmbolnăvește, moare. Nu-l vedem citind, teoretizând, visând, adică „ziua, soarele nu-l pălește, noaptea luna nu-l vrăjește”.

„Vino și vezi” s-a păstrat în tradiția creștină răsăriteană ca o chemare spre a ne întâlni cu Dumnezeu prin sfinții Săi, singurii care ne pot împărtăși experiența cu Dumnezeu. În Ortodoxie, teologia îl arată pe Cel negrăit, icoana pe Cel nevăzut, iar sfințenia pe Cel necuprins. Creștinii ortodocși în dumnezeiasca Liturghie intră în gustarea întâlnirii cu Dumnezeu; prin lumea iconografică și liturgică Îl află viu pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu și Îl văd cât este de minunat întru sfinții Săi, cântă împreună cu puterile cele cerești cântarea de biruință și aduc închinare pentru părinți, strămoși, patriarhi și proroci.