„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Duminica Tomii are ca temă principală credința. Mai întâi se relatează că Mân­tuitorul înviat Se arată ucenicilor adunați cu ușile încuiate de frica iudeilor. Mântuitorul le arată ucenicilor mâinile și coasta, adică le dovedește că El, Cel răstignit cu piroane în mâini și împuns în coastă cu sulița, este același cu Cel care li Se arată. Tot acum Mântuitorul le dă Duh Sfânt: „Luați Duh Sfânt”, semn că omul trupesc nu poate înțelege Pătimirile Lui, decât dacă primește Duhul.

Urmează episodul cu Toma Didymos (Geamănul), unul dintre apostoli, care lipsea atunci când Hristos S-a arătat. I-a rămas un renume negativ: „Toma necredinciosul”, dar, la o privire mai atentă asupra textului, lucrurile sunt mult mai complexe.

Toma spune într-adevăr că dacă nu va vedea semnul cuielor și dacă nu-și va vârî mâna în ele și în coasta străpunsă, nu va crede. Dar el nu este un necredincios. Ar vrea să creadă, dar nu poate. Mai întâi de toate, pentru a înțelege profilul lui Toma, să vedem unde mai este pomenit în Evanghelii.

Apostolul curajos nu se afla împreună cu ucenicii, închis în casă de frica iudeilor

Pe lângă listele cu apostoli, Toma apare în legătură cu moartea lui Lazăr. El îi îndeamnă pe ceilalți apostoli să-L urmeze pe Hristos până la moarte: „Să mergem și să murim și noi cu El” (Ioan 11, 16). La Cina cea de Taină, chiar după ce Mântuitorul vestise Pătimirile, iar lui Petru, care era sigur pe el că își va da viața alături de Hristos, îi răspunde în schimb că se va lepăda, urmează și o intervenție a lui Toma. Mântuitorul le spune ucenicilor să nu se tulbure, ci să aibă credință în Dumnezeu și în El (Ioan 14, 1), pentru că va merge înainte ca să le pregătească loc în casa Tatălui. Când îi asigură că ei de fapt cunosc calea într-acolo, Toma îi răspunde: „Doamne, nu știm unde te duci. Cum putem cunoaște calea?” (Ioan 14, 5). Îl regăsim apoi pe apostol în textul evanghelic de astăzi. Putem observă că Toma nu este împreună cu ceilalți ucenici, strânși cu ușile încuiate de frică. Toma nu se temea.

Așa cum este prezentat în Evanghelii, în special în Ioan, Toma ni se înfățișează ca un bărbat curajos, hotărât, căruia îi place să facă pași siguri, pe care se poate baza. Auzind despre apropierea Pătimirilor, îi îndeamnă pe ceilalți (și pe sine) să participe și ei. Dar nu spune niciodată că „va muri” alături de Hristos. Ar vrea să facă asta, dar nu singur. Nu împărtășește entuziasmul lui Petru, care se laudă că, și dacă alții vor fugi, el Îl va însoți pe Hristos până la sfârșit.

Precauția lui Toma

Apostolul este surprins când Mântuitorul le spune la Cină că ei de fapt cunosc locul unde El Se va duce și calea. Hristos de fapt îi dăduse un indiciu important: „Credeți în Dumnezeu și credeți în Mine” (Ioan 14, 1), dar Toma nu este încă pregătit să înțeleagă.

De aceea, în pericopa de astăzi nu i se potrivește numele de „necredincios”. Nici Mântuitorul nu-l nu­mește așa, ci doar îi atrage atenția că trebuie să-și depășească nivelul de precauție. „Nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Dacă ar fi continuat în stilul propriu, Toma risca să ajungă ne­cre­dincios. El însuși le măr­tu­risește ucenicilor că „nu va crede niciodată” (negație dublă în original), dacă nu va vedea. Nu spune că nu crede, ci condiționează posibilitatea credinței de dovezi palpabile.

Toma nu a fost necredincios, iar prin mila Domnului ajunge întărit în credința pe care o lăsase în permanență deschisă ca o posibilitate. Când se convinge, Îi răspunde Mântuitorului: „Domnul Meu și Dumnezeul Meu” (Ioan 20, 28), într-una dintre cele mai frumoase și mai directe mărturisiri ale dumnezeirii Mântuitorului din întreg Noul Testament.

Toma suntem mulți dintre noi

Episodul cu Toma ne arată și alt lucru important. Ceilalți ucenici se găseau într-o stare emo­țională mai tulburată decât Toma: se adunaseră laolaltă cu ușile închise. Doar Duhul Sfânt îl poate transforma pe om dintr-un fricos și un laș într-un propovăduitor curajos, gata să-I urmeze Domnului chiar cu prețul vieții. Toma reprezintă situația omului firesc, care, fără Duhul lui Dumnezeu, se bazează pe propria judecată. Se teme, dar nu este chiar laș, își vine în fire după ce a văzut că Învățătorul său a fost ucis. A văzut multe minuni, dar nu înțelege clar și atunci preferă să stea pe teren sigur. Lasă credința ca o variantă posibilă, dar i se pare foarte greu să o îmbrățișeze cu totul. Ar fi prea frumos!

Toma suntem mulți dintre noi. Cel puțin semnatarul acestor rânduri se recunoaște în Toma mai mult decât în toți ceilalți apostoli. Credința asumată pare un pas făcut spre necunoscut, un risc pe care un om calculat și pragmatic este dificil să-l facă.

Riscul necredinței

Mântuitorul îl avertizează pe Toma: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Dacă opțiunea spre credință nu poate fi luată decât „văzând”, deci pe baza experienței, a dovezilor, riscul este să ajungi necredincios, pentru că nu poți acoperi cu propria minte toate elementele puse înainte de provocarea adusă de Hristos omenirii întregi. Dacă doar „degetul” minții mele este cel care mă încredințează, risc să refuz multe alte lucruri importante.

Riscul acesta este mult mai mare decât riscul credinței. Hristos Însuși îl îndeamnă: „Nu fi necredincios, ci credincios”. Toma nu era nici una, nici alta.

Dar el înțelege, și odată cu el și noi, că mai importantă este primirea Duhului. Poate că situației lui Toma i se potrivește cel mai bine exclamația tatălui al cărui fiu avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Omul își recunoaște limitele și vede pericolul nesiguranței sale, necredința, dar pe de altă parte nu se definește pe sine ca „necredincios”, după cum nici Toma nu merită acest apelativ. Tatăl băiatului spune în primul rând: „Cred, Doamne”. Și Toma avea impulsul spre credință. Petrecuse atâta vreme cu Învățătorul, iar acum nu-i părăsește pe apostoli. Vine la ei și se consideră unul dintre ei. Dacă ar fi fost necredincios, i-ar fi părăsit de mult. Dar Toma încă nu poate fi credincios, pentru că nici ucenicii n-au fost cre­din­cioși până ce nu au primit Duhul Sfânt și n-au fost încredințați de Hristos.

Rămâne totuși această fericire, care, deși nu a fost inclusă între cele nouă Fericiri, devine emblematică pentru credința creștină. „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Sunt mulți? Puțini? În alt loc, Mântuitorul le spune ucenicilor: „Amin vă spun că mulți proroci și drepți și-au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și nu au văzut, și să audă ceea ce auziți voi și n-au auzit” (Matei 13, 17). Și noi ne-am dori să vedem și poate îi invidiem pe ucenicii care au fost „dintru început martori oculari” (Luca 1, 2). Dar sunt mai fericiți, deci se vor împărtăși de o bucurie mai mare cei care s-au avântat cu aripile credinței și au primit învățătura fără să vadă și să audă, sau fără să pipăie.

Duminica Tomei nu este despre necredință, ci, așa cum am spus la început, despre credință. Este parcursul unui om care simte că prin credință își depășește siguranța propriilor simțuri, dar care, tocmai pentru că s-a adunat împreună cu cei care cred, a fost izbăvit și s-a încredințat de „Dumnezeul” său.