Hristos, Domnul Care trimite vindecarea prin cuvânt

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

Transfuzia de sânge este un tratament medical ce constă în înlocuirea sângelui sau a unor componente sanguine care s-au pierdut printr-o sângerare în urma unui accident, a unei operații sau a unei boli. Pentru persoanele aflate în stare critică, transfuziile de sânge sunt vitale. Dar ce legătură ar avea transfuziile de sânge cu vindecarea slugii sutașului? Părintele Dumitru Stăniloae remarca în această minune un alt fel de transfuzie. Astfel, părintele considera că firul rugăciunii este calea prin care se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca medicamentele infuzate în el să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. În acest sens, se poate afirma că, prin rugăciunea sa către Mântuitorul Hristos, sutașul realizează un transfer de putere din­spre Dumnezeu spre sluga sa. ­Însă, așa cum în cazul unei transfuzii sanguine există anumite condiții pentru ca aceasta să aibă efectul dorit, și în situația de față rugăciunea care a dus la vindecarea bolnavului a fost însoțită de anumiți factori.

Sfântul Ioan Gură de Aur identifică drept prim element credința profundă a sutașului. În acest sens, ierarhul explică: „Prin faptul că sutașul nu-I cere Domnului prezența Sa trupească, nici n-a adus pe cel bolnav lângă doctor, el arată că nu avea o părere mică despre Iisus, ci una de cuviință dumnezeiască. Cu alte cuvinte, sutașul socotea că e de prisos să-și aducă sluga la Hristos, pentru că știa bine că era de ajuns doar cuvântul Domnului pentru vindecarea celui bolnav”. Iar Sf. Nicolae Velimirovici spune: „Iată cum este Hristos pentru sutaș: Să scoți boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârși un muritor, dar pentru Domnul Iisus e puțin lucru, El nici nu are nevoie să-l vadă pe bolnav, nu are de ce să-l apuce de mână și să-l ridice”. Astfel, dacă sutașul ar fi cunoscut Scripturile în forma lor de astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea și pe om, poți să-l tămăduiești pe bolnav doar cu un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul și mai strălucitor ca raza soarelui; numai zi cu cuvântul!  Însă el a vorbit din credință. Și ce credință tare în Hristos și în puterea Lui! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credință, sutașul însă a simțit în Hristos cerul: foc din cer și lumină din cer. Din nefericire, și astăzi, o credință asemenea sutașului este greu de găsit. Mare parte dintre creștini obișnuiesc să mărturisească declarativ: „Am credința mea în sufletul meu, nu fac rău, nu dau în cap”. Aceștia însă uită că acțiunea de a crede nu se face dintr-o direcție personală, ci prin acceptarea în forul interior a Revelației lui Dumnezeu, care culminează în persoana lui Iisus Hristos. De aceea, urmarea modelului hristic se face pe întemeierea unei credințe profunde. În acest sens, ne putem întreba: Oare de câte ori îl avem în vedere pe Hristos ca finalitate și țintă a vieții noastre și de câte ori ne comportăm ca atare? Deci, prin credința cea adevărată, intențiile și faptele omului nu mai urmăresc autosuficiența lor, ci comuniunea cu Dumnezeu.

Un păgân dă lecții de credință poporului lui Israel

Al doilea factor prezent este smerenia. Nu orice rugăciune este primită la Dumnezeu, ci numai rugăciunea făcută întru smerenie. Mare este mândria oamenilor care sunt în slujbe înalte și de multe ori nici nenorocirile nu le moaie cerbicia. Iată, omul împărătesc de la Evanghelistul Ioan Îl cheamă pe Iisus acasă la el, spunându-I: Vino! Copilul meu trage să moară. Sutașul însă are altă gândire. Deși nu L-a silit pe Hristos, prin rugămintea sa, să-i vindece sluga, ci Hristos de bunăvoie i-a făgăduit tămăduirea, totuși și așa se temea să nu pară că cererea îi depășește dregătoria. „Ai văzut înțelepciunea sutașului?, se întreabă Sf. Ioan Gură de Aur, uită-te și la prostia bătrânilor iudeilor care spuneau: Este vrednic să-i faci darul acesta. Ar fi trebuit să facă apel la iubirea de oameni a lui Iisus, adaugă sfântul, dar ei Îi vorbesc de dregătoria sutașului și nici nu știu cum să vorbească. Sutașul însă n-a grăit așa, ci I-a spus că-i cu totul nevrednic nu numai de binefacerea Domnului, ci și de primirea Sa în casa lui. De aceea, după ce a spus: Sluga mea zace în casă bolnav, n-a mai adăugat: Spune să se vindece!, temându-se că e nevrednic să primească darul, ci I-a vorbit numai de durerea sa. N-a stăruit mai departe în rugămintea lui, nici când L-a văzut pe Hristos binevoitor, ci a rămas mai departe modest, păstrând măsura cuvenită. De aici, conchide Sf. Ioan Gură de Aur, vedem că sutașul e cu mult mai bun și decât bătrânii iudeilor și decât omul împărătesc și mai mult, îi întrece chiar și pe cei care au coborât pe slăbănog prin aco­perișul casei”. „Oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța” sunt cuvintele care ar trebui să răsune permanent în urechile noastre. Cel care se smerește va fi înălțat de Dumnezeu prin faptul că va fi participant direct în relația de iubire milostivă, smerită și sfântă a lui Dumnezeu față de oameni. Oricine se înalță pe sine va fi smerit, întrucât va fi umilit de către alții, dar mai ales pentru faptul că un astfel de om nu are capacitatea de a progresa duhovnicește chiar și atunci când nu este umilit de cineva. Cel care se înalță pe sine se va smeri, adică va fi umilit pentru că, în relația cu Dumnezeu, fiind plin de sine, nu mai lasă loc în sufletul său nici iubirii dumnezeiești și nici iubirii față de semeni. Deci, cel care se înalţă pe sine va cădea, va decădea și-și va diminua viața sa duhovnicească.

Dumnezeu spulberă neputințele celor credincioși

În al treilea rând, durerea de a-și vedea sluga bolnavă nu a întunecat judecata sutașului. S-ar putea spune că acesta și-a încredințat slujitorul în mâinile Domnului, având siguranța că situația se va rezolva. De aceea, observăm că în dialogul dintre el și Mântuitorul Hristos nu există nici o urmă de îndoială. În acest sens, analizând cuvintele sutașului: Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „După socotința mea, sutașul se gândea că bolile, moartea și toate celelalte se supuneau lui Hristos, așa cum i se supuneau lui ostașii săi. De aceea prin expresia: Că și eu sunt om sub stăpânire, sutașul spunea de fapt: Tu ești Dumnezeu, eu sunt om; eu sunt sub stăpânire, Tu nu ești sub stăpânire. Așadar, dacă eu, om fiind și sub stăpânire, am atâta putere, cu mult mai mult Tu, Care ești Dumnezeu și nu ești sub stăpânire”. Mergând pe firul celor spuse de marele predicator deducem că, prin Întrupare, Mântuitorul a venit în maxima proximitate a omului spre a-l duce pe culmile sfinţeniei. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu ne conduce către desăvârșire pe două căi: una pozitivă şi una negativă. În primul caz, Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare, invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire, iar în al doilea caz, ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă, prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Omul trebuie să bea paharul judecăţii dumnezeieşti cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare. Eschivarea, refuzul sau împotrivirea faţă de ele îl arată pe suflet a fi ataşat doar de lumea aceasta şi de plăcerile ei iluzorii, ceea ce poate conduce la suferinţă veşnică. Aşadar, necazurile fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc şi a fiecărei persoane în parte.

În situația actuală a lumii, sutașul, deși păgân, ar trebui să fie un model duhovnicesc pentru noi. Să avem credința lui profundă și vom învinge fără arme și fără victime orice boală și orice război. Să exersăm smerenia pentru a ne asemăna cu Dumnezeu și pentru a iubi mai mult. Să stăm cu tărie și luciditate duhovnicească în suferințe și necazuri, căci acestea ne ajută, așa cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, să obținem în paşaportul spre Rai viza încercărilor. Amin!