Hristos este fântâna cea nesecată cu apă vie

Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

În cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a 5-a după Paști - numită și Duminica Samarinencei - se citește o pericopă evanghelică foarte bogată în conținut teologic și duhovnicesc. În această pericopă, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne relatează că la un moment dat Mântuitorul se apropia de cetatea Sihar - o cetate a Samariei -, iar pe la „ceasul al șaselea”  (aproximativ miezul zilei), fiind ostenit de călătorie, s-a așezat lângă o fântână. Tocmai atunci o femeie din Samaria venea la fântână să scoată apă, iar Iisus i-a zis femeii: „Dă-mi să beau!”. Știind că iudeii și samarinenii se aflau în conflict și vrăjmășie, femeia s-a mirat de cererea lui Iisus și I-a zis: „Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă?”. Iisus i-a răspuns: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie”. După ce a înțeles Cine este Cel care-i vorbește, femeia samarineancă a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”.

Pornind de la acest fragment, aș dori să medităm împreună la tema apei - mai exact la apa cea vie -, căutând câteva înțelesuri teologice și duhovnicești pe care să le sădim în inimile noastre. Dintru început putem zice că realitățile pământești - sensibile, trupești, fizice, materiale și văzute - la care avem acces prin cele cinci simțuri ale trupului (văz, auz, miros, gust și pipăit) reprezintă un simbol, un chip sau o icoană a realităților cerești - inteligibile, duhovnicești, metafizice, imateriale și nevăzute - la care avem acces prin simțurile duhovnicești, în special prin vederea duhovnicească a minții și prin simță­mântul inimii. În zidirile lui Dumnezeu, apa deține un loc foarte important, primordial putem spune. În cea dintâi carte a Bibliei - Facerea - ni se zice că la crearea lumii, la începuturile zidirii, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Sub puterea ziditoare și de viață dătătoare a Duhului Sfânt acele ape primordiale au devenit mediul în care a apărut viața biologică.

Apa primește, păstrează și transmite mai departe harul Duhului Sfânt

Apa este elementul natural cel mai receptiv la lucrarea Duhului Sfânt: apa receptează, stochează și transmite mai departe energiile divine necreate care izvorăsc din Ființa lui Dumnezeu. Între apă și har (energia necreată a Dumnezeirii) există o strânsă legătură, o analogie, o corespondență: apa este purtătoare de har; apa este un simbol văzut al harului nevăzut. Biserica - prin slujitorii săi - invocă pe Duhul Sfânt Care sfin­țește apa în slujba Sfeștaniei (Agheasma), sfințește untdelemnul în Taina Sfântului Maslu și preface vinul în Cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos în Taina ­Euharistiei. Cu alte cuvinte, apa este elementul de bază sau materia fundamentală care primește, păstrează și transmite mai departe harul Duhului Sfânt. Cunoscând aceste calități sau pro­prietăți ale apei, putem înțelege într-o oarecare măsură și procesul de sfințire și îndumnezeire a omului la care toți suntem chemați. Știința arată că trupul omului este constituit din apă în pro­porție de aproximativ 70%, adică puțin mai mult de două treimi (2/3). Când bem apă sfințită, aceasta pătrunde în toate țesu­turile ființei noastre și astfel întreaga noastră ființă se sfin­țește, devenind purtătoare de har. De asemenea, când ne ungem cu untdelemn de la Maslu, acesta pătrunde prin piele în organismul nostru, sfințind și tămăduind celulele, țesuturile și organele trupului nostru. Dar mai mult decât acestea, când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos în Taina Euharistiei, Însuși Trupul și Sângele Domnului pătrund în organismul și în sângele nostru, sfințindu-ne și făcându-ne Hristofori (purtători de Hristos) și Teofori (purtători de Dumnezeu). Astfel, o modalitate concretă prin care ne putem sfinți ființa și viața, devenind purtători și transmi­țători ai harului divin, este să ne împărtășim cât mai frecvent și cât mai conștient cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, să ne ungem cât mai des cu untdelemn sfințit de la Maslu și să bem cât mai frecvent apă sfințită.

Sufletul omului credincios tânjește după Dumnezeu

Spuneam că lumea văzută (materială) este o icoană a lumii celei nevăzute (imateriale). ­Astfel, apa fizică este un simbol văzut al apei celei duhovnicești și nevăzute - al apei celei vii - a harului Duhului Sfânt. Trupul omului, la fel ca organismele plantelor și ale animalelor, moare în lipsa apei. Tot așa sufletul omului moare în lipsa harului divin. Precum apa susține viața biologică, așa harul divin sus­ține viața duhovnicească. Această realitate este exprimată foarte frumos de psalmistul David, care zice: „În ce chip tânjește cerbul după izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule” (Psalm 41, 1). Înțelegem de aici că adevărata sete a omului este setea după Dumnezeu, după harul divin, după apa cea vie care se face „izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14). Nimeni nu ne poate oferi această apă vie în afară de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Tânjirea sufletului după Dumnezeu se aseamănă cu setea cerbului după apa curată de izvor, însă este mult mai presus decât aceasta. Cerbul se adapă cu apa limpede pe care o dobândește greu, în urma unui urcuș ostenitor și nelipsit de primejdii spre vârfurile munților, spre izvoare. Cu mult mai mult omul, în avântul său spre a-și ostoi setea duhovnicească, își înalță mintea și inima spre cele înalte, precum zice psalmistul: „Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” (Psalm 120, 1-2) și „Către Tine, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii mei” (Psalm 122, 1). Se zice că cerbul alege mai degrabă să moară de sete decât să consume o apă tulbure, murdară și contaminată. Cred că și noi - creș­tinii - în setea noastră exis­ten­țială, ontologică și duhovnicească ar trebui să nu preferăm nici un surogat lumesc, nimic altceva în afara apei celei vii, a harului divin ce se pogoară de Sus, de la Părintele Luminilor.

Putem găsi multe asemănări între apă și viața omului. De pildă, putem observa că prin apa tulbure (murdară) lumina nu pătrunde, iar când vedem această apă ne tulburăm sufletește și chiar ne înfricoșăm; această apă nu este curățitoare, ci mai degrabă murdărește și pătează, iar dacă este băută, nu vindecă, ci contaminează și îmbol­nă­vește. În chip asemănător se petrece și cu omul, cu viața lui: un om cu o viață întinată, păcătoasă, lipsită de har se tulbură pe sine însuși și îi tulbură și pe cei din jurul lui, răscolindu-i, pătându-i, murdărindu-i, contaminându-i și îmbolnăvindu-i du­hov­nicește. La polul opus, omul cu o viață curată, sfântă, plină de har și fără păcate și patimi este liniștit și sănătos, iar prin prezența sa îi liniștește, în tămăduiește, îi bucură și îi sfințește și pe cei din jurul său; acest om și viața lui se aseamănă unui izvor limpede cu apă curată și străvezie prin care lumina pătrunde și e reflectată mai departe, apă care liniștește, spală și tămăduiește pe cel care o folosește.

Soarele Hristos ne transfigurează

Există însă o analogie și mai puternică între apă și viața duhovnicească a omului. Știm că apa se poate afla în trei stări de agregare: stare solidă, stare lichidă sau stare de vapori. Trecerea dintr-o stare în alta se datorează temperaturii mediului înconjurător: soarele, prin razele sale, topește apa înghețată și o face să curgă, iar când soarele este foarte arzător preface apa curgătoare în vapori care se ridică în văzduh și formează norii. Acest proces e reversibil și depinde în principal de prezența căldurii, de acțiunea razelor solare. Ceva asemănător se întâmplă și în viața noastră: noi putem fi trupești, sufletești sau du­hov­nicești. Când omul este adu­m­brit de prezența luminoasă și călduroasă a lui Hristos - Soarele Dreptății și Răsăritul Cel de Sus - se transfigurează: din trupesc devine sufletesc și din sufletesc devine duhovnicesc. Omul trupesc poate fi asemănat cu apa înghețată: este greoi, opac, circumscris, rece, inert, împietrit, izolat, dur, lipsit de viață și vioiciune, orientat spre cele de jos - aproape mort. Omul sufletesc se aseamănă apei curgătoare: este mai cald, mai străveziu, vioi, jovial, zgomotos, sociabil, însă limitat și determinat preponderent de o traiectorie/direcție descendentă și înclinat spre acțiuni strict pământești, orizontale. În sfârșit, omul duhovnicesc poate fi asemănat cu vaporii de apă: este ușor, cald, discret, fin, nevăzut, imperceptibil, străveziu (transparent), luminos, liber, degajat, relaxat, liniștit și mereu orientat spre cele înalte, spre cele de sus, spre Cer, spre Dumnezeu - omul duhovnicesc este un om cu adevărat Viu.

Cunoscând toate acestea putem spune că atunci când omul se îndepărtează de Dumnezeu devine tot mai trupesc, adică tot mai limitat la cele ale firii pământești. Când însă omul se apropie tot mai mult de Dumnezeu - și rămâne în prezența Lui - se transfigurează și devine om duhovnicesc, chip și asemănare a lui Hristos - Dumnezeu și Omul. Această realitate este valabilă oricând și oriunde, precum am văzut și din episodul cu femeia samarineancă: ea trăia o viață simplă, trupească, limitată la necesitățile biologice și fiziologice zilnice - avusese cinci bărbați și trăia cu un al șaselea... însă când L-a întâlnit pe Hristos - Adevăratul Mire al sufletelor, Adevăratul Soare, Adevărata Lumină, Adevărata Fântână a Vieții - samarineanca a uitat de foame, de sete și de toate poftele trupești și I-a cerut Mântuitorului apa cea vie care poate ostoi nu doar setea trupească, ci și setea sufletească și duhovnicească. În urma întâlnirii și convorbirii cu Mântuitorul, femeia samarineancă a depășit nivelul trupesc, apoi a depășit și nivelul sufletesc și în cele din urmă a devenit un om duhovnicesc - teolog și apostol - care a crezut, a mărturisit și a propovăduit tuturor că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.

Să fim cu luare aminte la pericopa evanghelică citită în Duminica Samarinencei deoarece ne deschide noi și noi orizonturi duhovnicești. Mai presus de toate ne ajută să înțelegem că Biserica - Trupul mistic al lui Hristos - este fântâna duhovnicească nesecată care păstrează apa cea vie - harul Duhului Sfânt - ce se oferă credincioșilor prin intermediul rugăciunii și al Sfintelor Taine. Biserica este izvorul pururea curgător al vieții celei adevărate și veșnice. Așadar, când însetăm după apa cea vie - după harul dumnezeiesc - și când tânjim cu adevărat după Dumnezeul Cel Viu, să alergăm la Biserică precum aleargă cerbul la izvoarele apelor și să ne înălțăm mintea și inima prin rugăciune tot mai sus, spre Cer, până ce vom dobândi harul mult dorit. Să reținem că - așa cum ne învață și Sfântul Serafim de Sarov - adevăratul scop al vieții creștine este dobândirea harului Duhului Sfânt. Să ne învrednicească ­Dum­nezeu pe toți de părtășia cu Duhul Sfânt ca să putem mărturisi cu toată ființa noastră - tuturor, mereu și pretutindenea - că Hristos a înviat!