Ierusalimul inimii, locul închinării în Duh şi adevăr

Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencei) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui?

Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Convorbirea cu femeia samarineancă prezentată în Evanghelia Duminicii a 5-a după Paşti are un conţinut teologic de o mare profunzime care constituie în mare măsură cheia înţelegerii învăţăturii mântuitoare a lui Hristos Domnul. În acest context pătrunde în istoria mântuirii noastre o persoană anonimă, care, deşi va fi cunoscută de acum înainte cu denumirea de „femeia samarineancă”, nu va lipsi din amintirea perpetuă pe care i-o face Biserica. Sunt puţine femei pomenite în Sfintele Evanghelii, numele unora rămânând chiar necunoscute, fiind cunoscute doar faptele lor, dar pentru importanţa prezenţei lor în opera de mântuire a lumii le-a fost poruncită pomenirea chiar de Mântuitorul Iisus Hristos, ca în cazul femeii care în Betania, în casa lui Simon Leprosul, a turnat mirul de mare preţ pe capul Său (Mt. 26, 6-13).

Adversităţi aprige durând de veacuri

Pătrunderea sensului profund al relatării ioaneice despre acest dialog de la fântâna lui Iacob din Sihar stă în strânsă legătură cu poziţia geografică, dar mai ales istorico-religioasă a Samariei. Provincie a Ţării Sfinte, Samaria era limitată la sud de Iudeea, iar la nord de Galileea. La fel ca şi aceste provincii limitrofe, Samaria fusese locuită iniţial tot de urmaşii lui Iacob, mai precis de urmaşii triburilor lui Efraim şi Manase. În timpul invaziei asiro-babiloniene, aceşti israeliţi s-au amestecat cu invadatorii, deprinzând unele din obiceiurile lor şi pervertind astfel legea lui Moise. Cu timpul au schimbat chiar şi unicul centru religios al iudeilor, adică Ierusalimul unde fusese construit templul lui Solomon, refăcut de Zorobabel şi apoi de Irod, şi au ridicat propriul templu de închinare pe muntele Garizim, ei închinându-se lui Iahve, dar şi unor zeităţi păgâne. Pentru aceasta ei înşişi erau socotiţi de confraţii lor drept păgâni şi blestemaţi pentru că au stricat rânduielile Legii. De aceea nu aveau nici o legătură unii cu alţii şi se urau de moarte. Se instaurase o asemenea ură între ei, încât un iudeu adevărat nici nu călca cumva pe pământul lor considerat spurcat, darmite să primească vreun lucru de la un samarinean sau să se atingă de el. Drumurile parcurse de iudei din Galileea spre Iudeea şi invers ocoleau categoric Samaria, folosindu-se în special de valea Iordanului prin Pereea, adică de malul drept al râului. În ultimă instanţă era şi periculos pentru un iudeu să folosească drumurile Samariei pentru că adversitatea instaurată de secole degenera chiar în atacuri ale samarinenilor asupra caravanelor iudaice.

Întâlnirea neaşteptată cu Mesia

Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli cunoşteau această stare de lucruri şi ca iudei adevăraţi trebuiau să se conformeze regulilor. Întorcându-se de la Ierusalim, unde de sărbătoarea Paştilor răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi biciuise pe negustorii de păsări şi animale de jertfă (In 2, 14-16) şi săvârşise multe minuni încât mulţi au crezut Lui (In 2, 23), Iisus Domnul a decis să se întoarcă în Galileea trecând prin Samaria, în ciuda atenţionărilor venite probabil din partea apostolilor. Ei se temeau că, dacă vor fi văzuţi de iudei, vor fi acuzaţi că nu respectă tradiţiile, însă au urmat Învăţătorului. La marginea satului Sihar, denumire dată oarecum în batjocură de iudei vechiului Sichem, Mântuitorul S-a oprit pentru a se odihni lângă fântâna lui Iacob în timp ce ucenicii s-au dus în cetate să cumpere mâncare. Până acum nimic neobişnuit pentru o astfel de călătorie. Neobişnuitul se produce în momentul când o femeie din sat vine la fântână să scoată apă. Ea nu l-a interpelat pe Mântuitorul, căci nu se cuvenea ca o femeie să facă aceasta, cu atât mai mult cu un străin care după îmbrăcăminte se vedea că este iudeu. Sigur prezenţa Lui a mirat-o şi, neobişnuită cu asemenea situaţii, dorea să plece cât mai repede de la fântână. Interpelarea vine însă din partea Mântuitorului, care îi cere femeii apă ca să-şi potolească setea. Astfel începe marea convorbire teologică dintre Domnul Iisus şi femeia samarineancă, convorbire care ni s-a trasmis nouă numai datorită acestei femei, care ulterior a povestit-o cu multă acurateţe Sfinţilor Apostoli, făcându-se cunoscută întregii creştinătăţi.

Surprinsă de cererea Mântuitorului, femeia a răspuns oarecum ironic: „Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (In 4, 9). Nu ştia multe despre credinţă şi prevederile Legii, însă cunoştea animozitatea dintre iudei şi samarineni. De aceea nu ezită să-L întrebe pe Mântuitorul de ce face aceasta, vrând parcă să-L învinuiască de ignoranţă. Văzând isteţimea şi logica femeii, El îi spune direct: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie” (In 4, 10). De data aceasta, Mântuitorul nu vrea să mai continue discuţia la nivelul simplu al relaţiei iudeo-samarinene, ci îi dă consistenţă teologică, mai ales că interlocutorul nu este chiar de ignorat. Judecata ei logică o prezintă în faţa Mântuitorului ca pe un om capabil să poarte un dialog, iar El nu ezită niciodată să folosească asemenea moment pentru a-şi împlini lucrarea mântuitoare la toţi oamenii, şi de data aceasta demonstrându-se universalismul învăţăturii creştine. Prin urmare, El ponderează ironia şi poate doza de aroganţă a femeii, încercând s-o facă să înţeleagă că nu cunoaşte darul dumnezeiesc revărsat asupra ei de a avea în faţă ca partener de dialog nu pe un om oarecare, ci pe Cel care îi poate oferi „apa cea vie”. Deşi expresia era prezentă în limbajul poetic, femeia nu a priceput nimic despre ceea ce ar putea fi apa vie şi a continuat să se raporteze în această convorbire tot la elementele materiale palpabile, care în cazul de faţă stăteau în faţa lor, adică fântâna şi apa din ea. De aceea, tot pe un ton ironic, crede că îi va da de data aceasta un răspuns fără replică, cu atât mai mult cu cât era logic ca să ai instrumentele necesare (găleată, funie etc.) pentru ca să scoţi apă dintr-o fântână adâncă pe care a folosit-o în condiţii fireşti chiar şi marele patriarh Iacob. Nu vei fi tu mai mare decât acest patriarh şi vei scoate apă din fântână, în mod miraculos, continuă răspunsul femeii pe acelaşi ton de siguranţă.

Faptul că afirmaţiile Mântuitorului n-au avut până acum nici un efect asupra cugetării simple şi în felul ei nevinovate a acestei femei rezultă şi din aceea că în momentul în care i se vorbeşte despre lucrarea tainică a apei celei vii oferită de El în comparaţie cu apa din fântâna lui Iacob care va potoli în continuare doar setea trupească, ea pune în prim plan necesităţile vitale ale omului şi doreşte să primească apa cea vie, pe care ar deţine-o interlocutorul ei, pentru a se elibera de povara zilnică de a aduce apă din fântâna de la marginea satului. În această situaţie, Mântuitorul vrea să-i descopere femeii adevărata Lui identitate. Pentru aceasta însă o mai supune unui val de încercări pentru a-i verifica sinceritatea şi disponibilitatea de a recunoaşte că poţi avea râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere.

Hristos amendează atât formalismul iudaic, cât şi idolatria samarinenilor

În atotştiinţa Sa, Mântuitorul cunoştea starea de păcătoşenie a femeii care avusese cinci bărbaţi şi acum trăia în concubinaj cu al şaselea. Când i se cere să vină cu bărbatul ei în faţa Celui care avea „apa cea vie”, femeia mărturiseşte fără echivoc că cel cu care convieţuieşte nu era bărbatul ei legitim, iar faptul că Mântuitorul îi aminteşte de starea ei anterioară o face să descopere în El un proroc. Acest lucru era acum foarte important pentru ea ca să-şi clarifice unele nelămuriri legate de manifestările religioase care îi deosebeau pe samarineni de iudei. De fapt, Mântuitorul a condus convorbirea în această direcţie pentru că urmărea să demonstreze samarinenilor, care la origine erau tot israeliţi, că îndreptarea lor nu presupunea însuşirea formalismului iudaic privind aplicarea Legii, ci schimbarea lor interioară care nu desfiinţa forma, ci o îmbrăca într-o haină duhovnicească. Samarinenii construind un alt lăcaş de închinare, un templu pe muntele Garizim, unde aduceau închinare lui Iahve, dar şi unor zei păgâni, schimbaseră locul şi forma autentică de închinare adusă lui Dumnezeu, în timp ce iudeii păstraseră şi locul, şi forma, dar o goliseră de componenta ei spirituală căzând în formalism. Acest lucru vrea să arate Mântuitorul prin cuvintele: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este” (In 4, 22). Cu alte cuvinte, femeia trebuia să înţeleagă că samarinenii au greşit pervertind Legea şi închinându-se la zeii inexistenţi, la idoli (la ceea ce nu ştiu), dar nici iudeii care se închină la adevăratul Dumnezeu (la ceea ce ştiu din Lege şi proroci) nu aduc închinare desăvârşită pentru că nu este una a inimii, a ceea ce este în interiorul omului, ci una a formelor exterioare concretizată în feluritele jertfe de la templu. Apostolii au fost de faţă când a condamnat comerţul ce se instituise pentru susţinerea şi aplicarea cu stricteţe a rânduielilor jertfelor la templu şi auzind apoi de la femeia samarineancă ceea ce Mântuitorul a declarat în legătură cu adevărata închinare adusă lui Dumnezeu au înţeles în ce constă înnoirea Legii adusă prin jertfa Sa proprie şi unică, pentru toţi oamenii şi pentru totdeauna. Când afirmă că mântuirea este de la iudei, Mântuitorul vrea să arate că Vechiul Testament a avut un rol decisiv în păstrarea poporului ales departe de cultul idolatric şi în pregătirea lui pentru primirea lui Hristos, însă din momentul în care Mesia a venit, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, urmează numaidecât şi schimbarea (înnoirea) Legii şi adorarea lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.

Femeia samarineancă a avut privilegiul să afle direct de la Mântuitorul Hristos că şi ceea ce ştiu şi practică iudeii şi ceea ce nu ştiu, dar practică samarinenii se vor schimba, se vor înnoi în Hristos, în Mesia cel aşteptat de toţi, inclusiv de samarineni, care n-au pierdut cu totul nădejdea şi credinţa mesianică: „Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (In 4, 25). Văzând convingerea femeii în venirea lui Mesia, Mântuitorul o anunţă deschis de împlinirea acestei făgăduinţe chiar în El: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (In 4, 26).

Această declaraţie a uimit-o, a lăsat-o fără replică, dar a entuziasmat-o atât de mult, încât a uitat de apă, a lăsat găleata la fântână şi a plecat spre sat vestind oamenilor că a întâlnit un proroc, un om care i-a spus ei toate câte a făcut şi pe care trebuie şi ei să-L vadă, căci poate fi Hristosul. Ea nu avea cum să certifice acest lucru, dar prin relatările ei le oferea consătenilor ei un motiv de reflecţie asupra a ceea ce ştiau ei despre venirea lui Hristos şi de disponibilitatea spre a-L vedea şi a-I asculta cuvintele. Căci venind la fântână şi ascultându-L, au crezut în El şi la rugămintea lor rămânând în cetatea Sihar două zile şi propovăduindu-le Evanghelia a făcut dintre ei mulţi ucenici.

Mesajul păcii între oameni

Din convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă ne reţin atenţia mai ales învăţămintele cu profund substrat teologic. Mântuitorul hotărând să intre în dialog cu această femeie, care în viziunea iudeilor era de alt neam, postulează universalitatea propovăduirii Sale, universalitatea credinţei creştine pe care apoi Sfinţii Apostoli au binevestit-o la toate neamurile (Mt. 28, 19-20). Mântuitorul accentuează acest aspect nu numai prin aceea că stă de vorbă cu o femeie samarineancă, dar extinde apoi acest dialog la un număr mare de locuitori din Sihar şi împreună cu ucenicii Săi, care între timp reveniseră din cetate, acceptă timp de două zile ospitalitatea acestei comunităţi. Se înţelege foarte clar şi de aici mesajul de pace şi bună înţelegere între oameni, în cazul de faţă ţintind ura instaurată între iudei şi samarineni, reamintindu-ne de imnul îngeresc cu care s-a vestit naşterea Sa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14). Este un mesaj mereu actual şi cheamă popoarele la pace şi înţelegere, renunţând la războaiele care izbucnesc mereu şi pretutindeni pe faţa acestui pământ.

Apoi prin cuvintele „mântuirea este de la iudei”, Mântuitorul afirmă continuitatea dintre cele două Testamente pe care atât samarinenii, cât şi celelalte neamuri o ignorau. În acelaşi timp însă învaţă şi despre desăvârşirea Vechiului Testament în Hristos, adică în Legea cea nouă propovăduită de Hristos, de vreme ce închinarea datorată lui Dumnezeu nu se va mai face într-un loc geografic bine stabilit, fie el şi Ierusalim, ci în tot locul stăpânirii Sale, căci adevăraţii închinători îl vor adora pe Dumnezeu în duh şi în adevăr. Acest lucru nu desfiinţează forma, ci formalismul, căci închinarea în duh nu înseamnă lipsa de formă. Prin urmare, cei care tâlcuind greşit cuvintele „închinare în duh şi în adevăr” caută să desfiinţeze formele cultice folosite şi transmise Bisericii de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi stabilite de două mii de ani în slujirea ortodoxă greşesc. Ei nu se lipsesc însă de forme, ci inventează altele noi, proprii comunităţilor lor, în loc să le păstreze pe acestea vechi, apostolice, pline de duh, adică de trăire spirituală.

Harul lui Dumnezeu, apa cea vie şi îndestulătoare sufletelor

Vorbind despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, Mântuitorul ni-L descoperă pe Dumnezeu definindu-L pe cât posibil înţelegerii noastre: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (In 4, 24). Prin aceste cuvinte spuse femeii samarinence, Mântuitorul descoperă tuturor faptul că Dumnezeu este o fiinţă pur spirituală, nematerială şi de aceea i se cuvine o închinare potrivită cu fiinţa Sa, adică o închinare cu caracter spiritual care să umple formele văzute de simţirea noastră interioară, spirituală. De aceea Mântuitorul îi spune femeii că nici chiar în Ierusalim nu va mai fi locul consacrat închinării lui Dumnezeu, acolo unde era spaţiul prin excelenţă al jertfelor aduse de iudei, ci o face să înţeleagă că adorarea în duh şi în adevăr poate fi adusă lui Dumnezeu oriunde, oricând şi de oricine va crede în El. De fapt, ea a şi priceput într-o oarecare măsură acest adevăr şi s-a grăbit să-l facă cunoscut şi consătenilor ei.

Mai reţinem faptul că apa cea vie pe care ne-o dă Mântuitorul Hristos făcându-se în noi izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică este harul dumnezeiesc ce se revarsă peste noi prin Sfintele Taine şi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica lui Hristos prin slujitorii ei ne invită, ne cheamă permanent să ne împărtăşim de cuvintele Evangheliei, să ne ospătăm din ospăţul credinţei şi să gustăm din Cina Domnului, din Hristos Cel înviat şi dăruit nouă în Sfânta Euharistie ca să fim părtaşi vieţii celei veşnice. Să nu ne lăsăm lipsiţi de aceste daruri nici pe noi, nici pe alţii, ci întru bucuria Învierii să le dorim şi să le primim cu credinţă. Amin.