Împreună cu Domnul în Ierusalimul ceresc

Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei“. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Generată de minunea învierii lui Lazăr, intrarea Domnului în cetatea Ierusalimului se face triumfal, glorios, El fiind întâmpinat de euforia celor care considerau că, în sfârșit, s‑a ridicat un nou împărat al lui Israel. Totul indică mă­reția acestui moment unic: mul­țimile, ramurile de finic, hainele așezate pe jos, strigătul unic: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13). Participanții la eveniment sunt cuprinși de o bucurie și însufle­țire nemărginite.

Dar Hristos?

Numai El, Domnul nostru, pare să fie Singurul la fel, Singurul același, Singurul… singur, într‑o singurătate care va fi tot mai apăsătoare, până când aceasta va ajunge la apogeu: singur pe cruce, singur pentru noi, singur în locul nostru! O singurătate sufletească pe care tocmai noi suntem cei care i‑o dăm, adesea, prin faptele noastre!

Acum, la această întâmpinare ierusalimiteană, doar Mântuitorul le înțelege pe toate. Iar El, în singurătatea Sa, le vede altfel decât toți ceilalți! Doar El știe că bucuria de acum se va transforma în câteva zile în plângere; că afecțiunea, încrederea și deschiderea acestor oameni vor deveni peste puțin timp acuzare, răzbunare, chiar ură; că pe cât de triumfătoare este acum intrarea Lui în oraș, pe atât de grea, de împovărătoare, pe atât de sub cruce va fi - la numai câteva zile - ieșirea Sa din aceeași cetate! Poate nu toți cei care au acum pe buze „Osana” îi vor striga lui Pilat „Răstig­nește‑L”, dar, totuși, realitatea ne arată cât de schimbătoare e firea omenească… Iar Hristos este cu atât mai singur, cu cât mai incon­secvenți suntem noi!

Sufletul nostru: Ierusalim râvnit de Hristos

Tocmai de aceea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim are pentru noi - cei care nu am fost efectiv contemporani evenimentului, dar care acum îl con­știentizăm, îl trăim și îl înțele­gem altfel - o conotație duhovnicească recuperatorie: dacă Hristos a fost singur atunci, să nu‑L lăsăm să fie singur și acum!

Domnul a intrat atunci triumfal în Ierusalimul fizic, dar El dorește mereu să intre, duhov­nicește, în sufletul nostru, din care să facă o cetate a Sa, şi pe care să‑l transforme într‑un Ierusalim spiritual. Israeliții L‑au întâmpinat pe Hristos într‑un sens văzut, fizic, zgomotos, însă El caută mereu întâmpinarea sufletului sincer și neduplicitar în care să se așeze, pe care să‑l locuiască și din care să nu fie scos afară în huiduieli. De aceea El ne caută perpetuu, de aceea ne așteaptă răbdător, de aceea este atât de discret, dorind liniș­tea și pacea care sunt opuse evenimentului de acum două mii de ani: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Tocmai evenimentele petrecute între ziua intrării triumfale a lui Hristos în cetatea sfântă și ziua răstignirii ne stau la îndemână ca să înțelegm cum să procedăm pentru a‑I percepe dorința de a fi lăsat să intre înlăuntrul sufletelor noastre, pentru a‑I auzi bătaia în ”ușa” acestora, pentru a sesiza nevoia noastră de El, pentru a nu‑L lăsa singur pe El, într‑o singurătate care, în fapt, este a noastră! Așadar, altfel ne vom pregăti sufletul pentru întâmpinarea Domnului, dacă vom înțelege că alungarea tâlharilor din templu face trimitere la alungarea păcatului și a răului din noi; că blestemarea smochinului este îndemnul de a avea mereu roade, fapte bune și virtuți, indiferent de timp, de moment și de stare, și că argumentele considerate de noi justificate - cum ar fi: nu este acum timpul roadelor - nu sunt reale și „nu țin” înaintea Domnului. De asemenea, vom cuprinde adevărul că prin Pilda nunții fiului de împărat primim îndemnul de a ne păstra mereu curată haina sufletului, spre a intra la masa veșniciei și a ne împărtăși din bucuria ospățului; că Pilda fecioarelor face trimitere la starea unică și nu imposibil de păstrat de a fi mereu pregătiți, cu candela aprinsă, căci nu cunoaștem momentul venirii Mirelui. Toate acestea ne pregătesc pentru reala și unica întâmpinare a intrării Domnului în sufletele noastre.

Iubirea - împreună‑locuire a lui Dumnezeu cu omul

De aceea, singurătatea pe care Hristos o simte la intrarea în Ierusalim ne cheamă să‑I fim noi alături și să trăim dimpreună cu El trădarea, vinderea, judecarea, bătaia, batjocura, ura și Răstignirea. Pătimirea cu El ne va transforma interior, va determina conștientizarea adevărului că nu El, ci noi ar fi trebuit să le suportăm pe toate acestea. Astfel, sufletul nostru va fi pregătit ca o cetate sfântă, pentru ca - atunci când noi Îi vom deschide ușa - El să poată rămâne pentru Cină.

După Înviere, ajunși cu Domnul în Emaus, ucenicii Îl rugau stăruitor să rămână cu ei. Și a rămas! Dar abia după această împreună‑rămânere, după alungarea singurătății Sale prin oferirea unui cămin, după așezarea la Cină, abia după toate acestea ei L‑au cunoscut. Așa descoperim cum se alungă singurătatea, cum se construiește comuniunea și cum se lasă Dumnezeu a fi cunoscut: ei I‑au deschis ușa, El a pătruns înlăuntru, s‑au așezat cu toții la masă și s‑au împărtășit de bucuria de a fi împreună. Aceasta este împreună‑locuirea omului cu Dumnezeu, taină care ni se deschide numai prin iubire: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Așa se alungă singurătatea și așa devine omul gazdă a lui Dumnezeu: iubitor, tu I te oferi Lui, apoi El ți Se oferă ție în același act de dăruire și iubire!

Dar fără pregătirea noastră prin crucificarea răului, fără trăirea dimpreună cu El a jerfei, fără prezența noastră pe Golgota suferinței, fără moarte nu există nici înviere, pentru că - în afara acestora - nu există iubire! Apostolul Pavel exprimă acest mare adevăr prin cuvinte unice: „M‑am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup trăiesc întru credința în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m‑a iubit şi pe Sine Însuşi S‑a dat pentru mine” (Galateni 2, 20). Cum să răspunzi altfel unei asemenea iubiri decât numai iubind, deci: nu prin fugă, nu prin părăsire, nu prin a‑L lăsa pe Domnul însingurat…

Întâmpinarea în Ierusalimul cel de Sus

Intrarea Domnului Hristos în Ierusalimul pământesc a fost triumfală. El a fost întâmpinat atunci de contemporanii care nu I‑au înțeles și nu I‑au sesizat sensul duhovnicesc al misiunii: cucerirea sufletelor. Noi avem șansa de a cunoaște acest adevăr și a ne pregăti sufletul într‑un Ierusalim spiritual, în care El să intre și în care să locuiască, fără a mai fi alungat... Căci dacă Hristos va fi întâmpinat de noi, aici pe pământ, El Însuși ne va face marea cinste de a ne întâmpina în Ierusalimul ceresc, în care ni se va da „cu bogăţie intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (2 Petru 1, 11). Iar această întâmpinare nădăjduim că va fi pentru noi nu doar triumfală, ci triumfătoare!