„Începutul şi sfârşitul mântuirii este dragostea”

Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii Luca VI, 31-36 (Predica de pe munte - iubirea vrăjmaşilor)

31. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;

32. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.

33. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.

34. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

35. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

36. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Cuvintele rostite în Predica de pe munte de către Domnul nostru Iisus Hristos i-au umplut de mirare pe auditori. Ne este greu şi nouă, celor de astăzi, să pătrundem cu mintea şi să împlinim în fapte sensul acestui îndemn, deşi au trecut de atunci aproape două milenii de evoluţie a societăţii şi de emancipare a persoanei umane.

Porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele exista (Deuteronom 6, 5, Levitic 19, 18), însă nu era înţeleasă în sensul ei profund, desăvârşit. Se împlinea în chip superficial şi egoist, cu condiţia obligatorie a satisfacerii unui interes imediat. Bunăoară, poporul evreu iubea pe Dumnezeu numai atâta vreme cât îşi vedea împlinit idealul de a fi „popor ales”. Era suficientă o simplă încercare pentru a începe cârtirea, hula sau apostazia. Situaţia nu s-a schimbat în vremea lui Iisus Hristos. Deşi „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), evreii n-au înţeles semnificaţia profund iubitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru ridicarea omului din robia păcatului şi a morţii, prin cruce şi Înviere, ci au sperat până în ultimul moment într-un Mesia pământesc, care să refacă „sceptrul slavei” din Israel (Ieremia 48, 17) şi, deci, să corespundă unor interese imediate, pământeşti, egoiste şi meschine.

Suntem tentaţi să iertăm numai pe jumătate

Evanghelia Domnului Hristos trasează însă coordonatele unui nou tip de relaţii între oameni. Egoismul pătimaş este topit de căldura dragostei jertfelnice faţă de semeni. „Lucrul, oricât de mic, făcut cu dragoste, este bucuria cea mai mare a sufletului”, zice Sfântul Grigorie Teologul. Iubirea se cere a fi extinsă chiar şi asupra vrăjmaşilor, iar Domnul Însuşi Se dă pe Sine drept pildă atunci când, răstignit pe cruce fiind, se roagă Tatălui Ceresc pentru iertarea chinuitorilor săi (Luca 23, 34). Exemplul Său va fi urmat, la scurtă vreme, de către Sfântul Arhidiacon Ştefan (Faptele Apostolilor 7, 60) şi de foarte mulţi dintre martirii creştini de mai târziu.

Auzim adesea expresia: „Te iert, dar nu te uit!” Suntem tentaţi să oferim, aşadar, o iertare conjuncturală, o iertare numai pe jumătate. Cum vom putea atunci implora mila şi iertarea Dreptului Judecător faţă de noi înşine, când ştim că ni se va măsura cu măsura cu care noi înşine am măsurat (Luca 6, 38)?

Unii oameni pretind a avea o „relaţie personală” cu Dumnezeu. Ei declară adesea că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar într-o manieră proprie, diferită de cea experimentată în cadrul credinţei tradiţionale. De cele mai multe ori, vorbim de o denaturare a însuşi caracterului personal al lui Dumnezeu, redus, în mintea unora, la condiţia simplă de „idee” sau „forţă divină impersonală”. Comunicarea umanului cu divinul, în acest caz, este imposibilă, orice rugăciune este inutilă, iar dragostea este, practic, sufocată de egoism şi autosuficienţă. Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată adevăratul mod de comunicare personală cu Dumnezeu şi cu semenii: iubirea care covârşeşte orice exprimare a răului, orice ură sau răzbunare; iubirea curată, sinceră, extinsă chiar şi asupra celor ce ne greşesc.

Negoţul sentimentelor

Şi astăzi sunt creştini care condiţionează exprimarea dragostei lor faţă de Dumnezeu de împlinirea unor deziderate proprii, la fel cum dragostea de semeni este umbrită, adeseori, de calcule meschine. În acest context, exemplele oferite de Hristos, cu vameşii şi păcătoşii care-şi neguţătoresc sentimentele, sunt edificatoare. Vorbim adesea de „relaţii circumstanţiale” şi „parteneriate”, iar când se întemeiază noi familii se ajunge, uneori, la decantarea sentimentelor în... „contracte prenupţiale”. Vorbim, din păcate din ce în ce mai rar de comuniune, de dragostea înflăcărată, jertfelnică, „maică şi păzitoare a celorlalte virtuţi” - aşa cum o numea Sfântul Grigorie cel Mare.

Şi peste tot acest vid al fiinţei, condamnată de calcule mercantile la neiubire, se ridică glasul lui Hristos: „Ce faceţi mai mult? (...) Ce mulţumire puteţi avea?” (Matei 5, 47, Luca 6, 32-34). Această întrebare ar trebui să ne electrizeze pe noi, cei de azi, aşa cum a zguduit conştiinţele auditorilor predicii lui Hristos. L-au urmat atunci apostolii şi mulţimile de ucenici, care şi-au schimbat vieţile în numele dragostei dezinteresate. Într-o societate tot mai debusolată, tot mai opacă faţă de reperele fundamentale, se impune să descătuşăm această dragoste totală, abisală de sub crusta făţărniciei, a intereselor meschine şi a ţinerii de minte a răului. De aceea, Sfântul Serafim de Sarov spune: „Cel ce şi-a agonisit dragostea cea desăvârşită trăieşte în viaţa aceasta ca şi cum n-ar trăi”. Porneşte, aşadar, încă de aici spre veşnicie.

Să nu-L minţim pe Dumnezeu

Iar pentru a pleca pe acest drum, este limpede: pentru ca iubirea să fie infinită, trebuie ca şi iertarea să fie la fel. Deci, să ne asigurăm, atunci când spunem „Tatăl nostru...” şi-I cerem iertare, promiţând, la rându-ne, că vom fi iertători, că nu-L minţim pe Dumnezeu. De altfel, Domnul ne avertizează că nici un dar adus Bisericii nu poate fi primit de la cei ce se găsesc în vrăjmăşie (Matei 5, 23-24), aşa cum n-a fost primită nici jertfa plină de răutate şi invidie a lui Cain.

Ne punem adesea întrebarea: de vreme ce i-am iertat pe vrăjmaşi, ce sens mai are să-i mai şi iubim? Nu este suficientă iertarea? Nu ne putem izola, mai bine, evitând astfel reluarea unor neplăceri? Nu cumva trebuie să luăm exemplu pe Dumnezeu, care este bun şi iubitor, dar este şi drept, hărăzind păcătoşilor chinuri în urma Dreptei Judecăţi? Sau pe Hristos, care i-a alungat cu biciul pe vânzătorii din Templu?

Pentru a răspunde, trebuie să arătăm, în primul rând, diferenţa radicală dintre micile noastre conflicte, neapărat temporale, şi statura lui Dumnezeu, iniţiatorul unei judecăţi drepte, nu atât prin dorinţa de a răsplăti binele şi răul, ci prin respectul arătat libertăţii individuale prin care, practic, fiecare om se autodetermină. În aceste cazuri, actele dumnezeieşti nu ne pot servi drept exemplu, întrucât nu avem dreptul de a ne judeca semenii. Hristos Însuşi, venit pe pământ ca „doctor” al „celor bolnavi”, chemându-i „pe păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2, 17), se arată ferm cu cei care-i nesocotesc chemarea, executând asupra lor o operă de judecată pe deplin justificată, ce nouă nu ne este îngăduită.

Desăvârşita dragoste este cea dezinteresată

Eliminăm pericolul judecării aproapelui dacă reuşim să ne formăm „ochiul” cel duhovnicesc, pentru a vedea în fiecare semen al nostru chipul lui Dumnezeu, după care toţi am fost creaţi. Astfel, şi cei ce ne greşesc se supun atenţiei noastre iubitoare, plină de milă şi iertare, dornică de a ajuta la îndreptarea celor rătăciţi, cu tact şi cu răbdare. A ne izola în acest caz ar însemna exprimarea egoismului pătimaş, a unei autosuficienţe periculoase, întrucât ne-ar ofili sufletele prin nerodire duhovnicească. Avem datoria de a fi următori Domnului Iisus Hristos, de a nu abandona niciodată lupta pentru salvarea oii celei rătăcite (Luca 15, 4), iar acest deziderat se realizează numai din iubire şi prin iubire.

Sfântul Ioan Teologul şi Evanghelistul dă definiţia cea mai scurtă, dar şi cea mai abisală, a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8, 16), afirmă el. Este clar că din iubire El a creat lumea, tot din iubire o proniază, o mântuieşte, o sfinţeşte şi o desăvârşeşte, după planul iconomiei Sale.

„A iubi e primăvară...”, se exprima Lucian Blaga, într-o lirică eshatologică profundă. Într-adevăr, dragostea va fi cea care va îngloba în ea toate virtuţile, supravieţuind în veşnica împărăţie a lui Dumnezeu (I Corinteni 13, 13). Căci „începutul şi sfârşitul mântuirii este dragostea”, aşa cum sintetiza, adânc teologic, Sf. Antonie cel Mare. Numai prin ea, prin iubirea totală şi dezinteresată, putem tinde spre desăvârşirea vieţii celei veşnice, spre care ne cheamă Domnul, Căruia fie-I slava în veci.