Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Înmulțirea talanților, calea spre Împărăția darurilor nesfârșite

Înmulțirea talanților, calea spre Împărăția darurilor nesfârșite

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Vasile Vlad - 07 Feb, 2021

Duminica a 16-a după Rusalii (Pilda talanților) Matei 25, 14-30

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și, apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!

Fragmentul evanghelic (Matei 25, 14-30) rânduit a se citi în Duminica a 16-a ­după Rusalii constituie una dintre cele mai profunde și mai complexe pagini biblice. Textul vorbește despre începutul deplin al Împărăției lui Dumnezeu de la capătul istoriei, despre momentul Judecății din Urmă și despre moștenirea Vieții veșnice. Evanghelistul Luca (19, 11) precizează că pilda talanților reprezintă răspunsul Mântuitorului adresat celor care „credeau că Împărăția lui Dumnezeu se va arăta îndată”. Domnul lămurește că a Doua ­Venire va fi „după multă vreme” (Matei 25, 19) și că atunci ­„Stăpânul se va socoti cu slugile”, adică vor fi judecate libertatea și lucrarea fiecărei făpturi.

„Omul, icoana în care Dumnezeu Și-a făcut autoportretul”

Așadar, chipul Împărăției este asemenea „unui om care, plecând departe, și-a chemat slujitorii săi” și le-a încredințat averea sa - unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, „fiecăruia după puterea sa” (Matei 25, 14-15). Cine este omul care a plecat și care și-a încredințat avuția slugilor? Tâlcuirile Sfinților Părinți oferă două interpretări. Prima spune că „Omul oarecare” este Dumnezeu Creatorul, Cel care a făcut lumea și făpturile raționale; Cel care în actul creației a împărțit fiecărei făpturi daruri, vocații, meniri, puteri aparte, prin care să se realizeze pe sine și rostul lumii. Slujitorii care au primit talanții sunt îngerii și oamenii - făpturi înțe­legătoare (adică libere, raționale și, deci, responsabile) - cărora le-a „încredințat” darurile vieții (darul de a fi chip al Creatorului și libertatea de a deveni, prin lucrare, asemenea Lui. Spunând că a dat „fiecăruia după puterea sa”, Dumnezeu descoperă modul în care a creat pe oameni și pe îngeri: firea lor este sumă de daturi și daruri ale Stăpânului. Firea omenească a fost făcută părtașă la toate bunătățile dumnezeiești (Sfântul Grigorie de Nyssa) și prin aceasta este o icoană în care Dumnezeu și-a făcut autoportretul (Sfântul Sofronie Saharov)! Prin fire, întreaga zidire este orientată structural către Dumnezeu! Precizarea că slujitorii au primit un număr diferit de talanți sugerează unicitatea și valoarea absolută a fiecărei persoane. Nici oamenii și nici îngerii nu sunt produși-serie, ci fiecare este o lume absolut aparte, de neînlocuit și cu o menire specifică în existență. Deși îngerii sunt așezați în cete sau stări, totuși, fiecare înger este o lume a darului irepetabilă, neasemenea altui înger, o lume unică. La fel și oamenii, deși toți sunt chip ­deplin al Creatorului, fiecare este o persoană care-și asumă chipul într-un mod absolut unic și, prin aceasta, este o sumă de valori ­absolut aparte.

Nu există om fără de talant 

Pilda rostită de Mântuitorul mai precizează că averea Stăpânului constă în talanți. Folosind noțiunea de talant  (1 talant = 49,077 kg aur, deci o valoare deo­sebit de mare), Domnul vrea să arate că fiecare persoană (înger sau om) este înzestrată cu tot harul/darul trebuitor pentru a-și ­lucra puterile în vederea veșniciei vieții, indiferent de numărul de talanți. Și cel cu un talant și cel cu cinci talanți au, fiecare în parte, toate înzestrările pentru realizarea rostului propriu în exis­tență. Nu pe numărul de talanți cade accentul, ci pe lucrarea acestora. Altă dată, Mântuitorul tâlcuiește că o sămânță, un talant  lucrat „aduce roadă și face unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23). Deci, e cu putință ca acela cu un singur talant să rodească o sută, iar cel cu cinci talanți să rodească treizeci! La Dumnezeu nu este o prealegere ca soartă implacabilă.

Talanții, harurile Învierii pe care le primim la Botez

A doua interpretare precizează că omul oarecare din pildă este un om de neam mare, iar Părinții tâlcuiesc că Acesta este Iisus Hristos Mântuitorul. El este de neam mare pentru că este mai mult decât un om, este Însuși Dumnezeu Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii și Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om. El și-a chemat slugile, adică pe Sfinții Apostoli, în ziua Învierii, și le-a împărțit talanții Împărăției: a suflat ­asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt!, cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veți ține, ținute vor fi  (Ioan 20, 22-23). Talanții sunt harurile Învierii pe care fiecare creștin le primește în Taina Sfântului Botez. La Botez are loc învierea firii noastre, mirungerea ei cu talanții Împărăției! Cel botezat primește în Taină experiența Apostolilor din ziua Învierii: Ați primit Duhul Sfânt, spune Sfântul Ambrozie neofi­ților, Duhul Înțelepciunii, Duhul Înțelegerii, Duhul Sfatului și al Puterii, Duhul Cunoștinței și al Evlaviei, Duhul Temerii de Cel Sfânt. Părintele Arsenie Boca precizează că la Botez primim ­Lumina cunoașterii lui Dumnezeu, Lumina cunoașterii lucrurilor și Lumina nezidită dumnezeiască, Lumină care se arată desăvârșit întru sfinți. Așadar, „Omul de ­neam mare” dăruiește creștinilor în Taina Botezului toți talanții Împărăției. Unul primește cinci, altul doi, altul un singur talant, fiecare în funcție de chemarea sa față de rostul lumii, față de locul și timpul istoric în care a fost chemat la existență. Lumea (omul și zidirea) este o realitate atât de complexă și inepuizabilă, încât fiecare slujitor (înger sau om) este chemat, prin talanții specifici, să actualizeze, adică să scoată la iveală, puterile și frumusețile așezate în creație de către ­Dumnezeu Făcătorul a toate. 

Lumea nu e o realitate independentă de Dumnezeu. Stăpânul va cere socoteală oamenilor 

Pilda precizează că Stăpânul a plecat departe, adică, după ce Dumnezeu a încredințat talanții slujitorilor, a rămas în lume ca Prezență nevăzută, discretă, dar proniatoare, pentru a face cu putință lucrarea liberă și nesilnică a făpturii. Altfel zis, după timpul dăruirii (creației) a urmat timpul lucrării sau al libertății, al credinței, pentru ca „după multă vreme” întoarcerea Stăpânului să inaugureze timpul Judecății sau al Împărăției. Faptul că ­Stăpânul cere socoteală slugilor arată că lumea nu este o realitate autonomă sau independentă de Dumnezeu. Creația, cu întreaga sa istorie, se îndreaptă obligatoriu și inevitabil (dincolo de preferința arbitrară a făpturii) către Judecata din Urmă. Când va fi/va avea loc aceasta? „După multă vreme”, răspunde pilda, adică după atâta timp cât este necesar orișicărei persoane (înger sau om) să-și lucreze talanții/înzestrările și să scoată din firea celor ce sunt intenția/rațiunea pusă de Dumnezeu în fiecare element al Creației. Judecata înmulțirii talanților este Judecata libertății făpturii, Judecată în care Dumnezeu va arăta întregul și veș­nicul Său respect pentru alegerea liberă a creaturilor pe care El le-a adus la existență. Ar fi de observat că, la evaluarea finală, făpturile (oameni și îngeri) vor avea posibilitatea din urmă și definitivă să se poziționeze față de Împărăția veșnică. Textul pericopei sugerează bucuria năvalnică, nerăbdarea așteptării și plinătatea libertății celor care-au primit și înmulțit talanții Stăpânului: Mi-ai dat darurile vieții, iar eu Ți le aduc înmulțite! Viața lor, ca expresie a darurilor Stăpânului, a însemnat bucuria libertății de a lucra și multiplica talanții existenței. De aceea Judecata lui Dumnezeu le confirmă și le plinește alegerea: Bine, slujitor bun și credincios, peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Stăpânului tău (Matei 25, 21). Judecata Stăpânului nu are alte măsuri față de cel cu talantul neînmulțit! Confruntându-se cu recapitularea propriei sale vieți, acela, pe un ton acru și steril, își osândește Stăpânul învinuindu-L că l-a creat și că l-a înzestrat cu talanți, libertate și responsabilitate: Înzestrările ce mi le-ai dat sunt o „asprime”, viața o angoasă („m-am temut”), iar Tu „seceri de unde n-ai semănat” (făcându-mă chip al Tău îmi ceri să înmulțesc viața), „aduni de unde n-ai vânturat” (vrei rodnicie, viață valorificată, dar/har multiplicat), dar eu prefer să ascund talantul Tău în pământ (aleg o existență inertă, sterilă, comodă, nelucrativă). În mod sigur, plin de durere și amărăciune, Tatăl/Stăpânul explică slugii destinul pe care și-l alege: întunericul cel din afară, plângerea și scrâșnirea dinților (Matei 25, 30). Adaugă explicației: trebuia să dai talantul „la zarafi”, adică să nu trăiești împotriva vocației propriei tale firi și împotriva semenilor (Părinții tâlcuiesc că zarafii reprezintă firea proprie și cea a semenilor), iar Eu, venind, aș fi luat ceea ce este al meu cu dobândă (adică, talantul ca dar al lui Dumnezeu pus în/ca fire are menirea și capacitatea să odrăslească în făptură veșnicia ca Împărăție). Apoi, Judecătorul poruncește aruncarea/izolarea răului de viață până ce va plăti cel din urmă ban.

Pericopa evanghelică se finalizează cu o frântură din imaginea tainei veșniciei: celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce i se pare că are (Matei 25, 29) -, adică, viața ca/în Împărăție va însemna dinamismul pur și nesfârșit de umplere a făpturii de prisosința vieții (Viața Sfintei Treimi în om și în înger, Dumnezeu totul în toate). Iar cel care va alege până la capăt să refuze talanții Stăpânului va auzi cea din urmă poruncă a lui Dumnezeu: Aruncați-l în întunericul cel mai din afară, adică izolați răul de viață. ­Întunericul cel mai din afară nu este ceva zidit de Dumnezeu, ­
ci nonexistența pe care și-o construiește libertatea făpturii care alege veșnic ignorarea totală și deplină a harului dumnezeiesc, ura viscerală (scrâșnirea dinților) împotriva orișicărui talant al sfințeniei.

Iată, așadar, la ce ne cheamă pericopa evanghelică de azi și ce oferă slujirea liturgică a Duminicii a 16-a după Rusalii: posibilitatea și bucuria de a asuma talanții/înzestrările dumnezeiești ale firii, de a ne pune la lucru cu conștiința că doar înmulțirea talanților ne situează în spațiul vieții autentice și depline.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 16-a după Rusalii  -   Pilda talantilor  -   predica