Învierea Domnului, Vitezda omenirii bolnave

Duminica a 4-a după Sfintele Paşti (a Slăbănogului), Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

În rânduiala calendarului ortodox, Duminica a 4-a după Sfintele Paşti, însemnată în calendar ca fiind „a Slăbănogului”, prin citirea din Sfânta Evanghelie la Sfânta Liturghie (Ioan 5, 1-15) şi cântările corespunzătoare din Penticostar (cartea de slujbă ce cuprinde imnele primelor opt săptămâni după Înviere, până la Duminica Tuturor Sfinţilor, cea dintâi după Pogorârea Sfântului Duh), face pomenirea vindecării minunate a slăbănogului întâlnit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la scăldătoarea numită pe evreieşte Vitezda, aflată în Ierusalim, lângă Poarta Oilor.

Pentru noi, credincioşii creştini ce participăm la această prăznuire, cu acest prilej se deschide dinaintea ochilor noştri sufleteşti o adevărată „scară” a luminării înaltelor înţelesuri ale minunii dumnezeieşti vindecătoare săvârşite la scăldătoarea Vitezda. Mai întâi, chiar simplul fapt în sine („simplu” desigur dintr-o perspectivă dumnezeiască), al vindecării celui bolnav de treizeci şi opt de ani, prin cuvintele rostite de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, ne vorbeşte despre atotputernicia Dumnezeirii Celui ce este „Doctorul sufletelor şi al trupurilor” noastre şi prin Care „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Iar aceasta ne poate întări dintru început în credinţa noastră, a celor care, la aproape două mii de ani de la săvârşirea minunii de la Vitezda, suntem părtaşi ai prăznuirii acesteia în fiecare an la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din Duminica a 4-a după Sfintele Paşti.

Martori şi beneficiari ai harului Învierii

Dar suntem chemaţi şi mai departe în înţelegerea Sfintei Evanghelii... Astfel, numărarea Duminicii (a patra) de la Dumnezeiescul Praznic al Învierii Domnului ne descoperă legătura cu aceasta din urmă a tuturor Duminicilor care urmează Sfintelor Paşti, la fel cum, spre exemplu, numărarea anilor vieţii şi istoriei noastre de la Hristos ne arată cum existenţa întregii lumi aflate sub vremi îşi are desăvârşita întemeiere numai în Însuşi Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Şi la fel cum mai înainte Cincizecimea Postului Mare ne-a purtat fiinţa către Înviere, acum o altă Cincizecime, cea de după Sfintele Paşti, ne face martorii revărsării lucrării Învierii peste întreaga făptură, începând din Ierusalim, de la Sfântul Mormânt, apoi continuând prin adunarea Sfinţilor Apostoli şi a femeilor mironosiţe, prin arătarea Mântuitorului nu atât în vederea şi atingerea trupească (a Sfântului Apostol Toma, în prima şi a opta zi după Înviere), cât în adeverirea credinţei, mai apoi prin alegerea noului Apostol Matia, din voia lui Dumnezeu arătată în aruncarea sorţilor (temelie a chemării preoţeşti - Fapt. Ap. 1, 12-17; 21-26, fragment citit în a doua zi de Paşti) şi descoperirea Mântuitorului în Taina Sfintei Euharistii, pe drumul Emausului (Luca 24, 21-35, în cea de a treia zi a Sfintelor Paşti)... până la Pogorârea Sfântului Duh peste toate limbile pământului, la plinirea Cincizecimii. În Duminica a 4-a după Sfintele Paşti, cea dintâi lectură liturgică, de dinaintea citirii Sfintei Evanghelii (Fapt. Ap. 9, 32-42), ne mai arată şi cum lucrarea vindecătoare, avându-şi izvorul în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se continuă de-a lungul istoriei Bisericii, prin alte vindecări de slăbănogi (asemănătoare celei de la Vitezda), precum cea a lui Enea (Fapt. Ap. 9, 32-35) sau chiar prin învieri, ca cea a Tavitei (Fapt. Ap. 9, 36-42). Pentru că tot Hristos lucrează şi în aceste vindecări, după cum Sfântul Apostol Petru o şi spune în chip desluşit atunci când i se adresează celui în slăbiciune: „Enea, te vindecă Iisus Hristos” (Fapt. Ap. 9, 34).

Cu Hristos istoria se preschimbă în veşnicie

Dar nu este vorba doar despre o simplă analogie între vindecarea „evanghelică” a Mântuitorului şi cea „apostolică” a Bisericii. Faptul participării noastre la Sfânta Liturghie şi, în particular, a participării noastre la lucrarea a Însuşi Cuvântului lui Dumnezeu, prin ascultarea cuvintelor Sfintei Scripturi în lectura liturgică, ne implică într-un mod cât se poate de personal, pe toţi credincioşii laolaltă şi pe fiecare dintre noi în parte. Adunaţi în comuniune sfântă, pentru o lucrare sfântă, şi nu în numele oricui, ci în numele chiar al dumnezeiescului nostru Mântuitor, ne facem cu toţii părtaşi la lucrarea harului Duhului Sfânt, Cel ce face ca cele trecătoare să se facă „vase” sfinţite ale celor veşnice (2 Cor. 4, 7).

Şi atunci, şi „momentele istorice” ale vindecării de la Vitezda, altfel trecătoare în istoria lumii (după cum „chipul acestei lumi trece” - 1 Cor. 7, 31) şi deci menite uitării, prin prezenţa Celui veşnic, devin şi ele părtaşe veşniciei atât cât este cu putinţă, fiind apoi şi pentru noi mereu prezente în sfintele slujbe ale Bisericii, prin harul Duhului Sfânt. Iar cuvintele Scripturii nu sunt „literă moartă”, literă care „ucide”, ci, prin atingerea dumnezeiască a celor văzute, devin pline de Duhul care „face viu” (2 Cor. 3, 6), astfel încât, „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru... se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4, 16), făcându-ne părtaşi la chiar realitatea veşnică a istoriei Mântuirii - în ceea ce teologii liturgişti numesc actualizare sacramentală.

Şi fiecare cuvânt sfânt, ca o „iotă sau o cirtă din Lege (ce) nu va trece” (Mat. 5, 18), se arată a fi odor sfânt de mare preţ, descoperindu-ne adâncuri de taină şi de înţeles. Şi astfel Cel care „a făcut... cerul şi pământul” (Fac. 1, 1) şi „a aşezat temeliile pământului” (Pild. 8, 29) să fi venit în vreun loc şi în vreun timp „la voia întâmplării” sau supus vreunui „hazard” după mintea omenească? Oare nu a venit într-un popor ales de El Însuşi, ca şi într-o Ţară Sfântă, de asemenea aleasă de El Însuşi şi la o vreme anume, de fapt „la plinirea vremii”, după socotinţa cea veşnică a lui Dumnezeu? Iar Vitezda să însemne din întâmplare „Casa milostivirii”, adică locul unde s-a arătat milostivirea lui Dumnezeu pentru omul cel bolnav, „slăbănog”, cel care, prin faptul de a nu avea în Evanghelie vreun alt nume decât cel de „(un) om... bolnav” (Ioan 5, 5), de fapt poartă numele de „om” al fiecăruia dintre noi, al fiecăruia dintre oameni şi al întregii omeniri bolnave, bolnave de moarte, după ce firea omenească a fost supusă suferinţei şi morţii prin căderea în păcat a primilor oameni...

Şi, de asemenea, acest loc al milostivirii să se afle din întâmplare lângă „Poarta Oilor”? Dacă Mântuitorul este „Păstorul cel bun”, după cum Însuşi ne descoperă („Eu sunt păstorul cel bun...” - Ioan 10, 11 şi 14), acolo este „poarta” noastră către mântuire, a oilor celor pierdute, aşa cum ne mărturisim fiecare a fi, în slujba prohodirii şi dezlegării noastre de cele ale lumii acesteia: „eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte”.

În păcat, omenirea e oarbă, şchioapă şi uscată pentru cele dumnezeieşti

Mai mult chiar, Sfântul Nicolae Velimirovici arăta într-o predică dedicată acestei duminici că cele cinci pridvoare ale scăldătoarei Vitezda, în care „zăcea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi” (Ioan 5, 3), închipuie cele cinci simţuri naturale ale omului, în a căror robie pătimeşte firea omenească, aşa cum odinioară şi Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuia înţelesul biblic al numărului cinci, ca închipuind cele cinci simţuri ale omului. Şi orb omul este în lipsa vederii celor dumnezeieşti, deoarece aflat fiind sub povara păcatului, acesta l-a robit simţurilor, devenite înşelătoare - singură credinţa, vederea duhovnicească ce „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei, 11, 1) fiind şi aceea care, chiar şi străbătând prin simţurile fireşti, poate descoperi raţiunile cele dumnezeieşti ale tuturor celor create. Apoi, şchiop este omul ce încearcă să păşească pe calea vieţii veşnice, căreia i-a fost menit, dar pe care nu mai poate merge în mod firesc, slăbănogit fiind de păcat. În sfârşit, uscat omul este în lipsa legăturii (rupte prin păcat) cu Izvorul cel dumnezeiesc, singurul de viaţă dătător. Iar faptul că păcatul este pricina bolii care îl face pe om cu totul slăbănogit, cu totul neputincios şi chiar de-a dreptul paralizat, o arată limpede Mântuitorul după vindecarea omului bolnav „încă de multă vreme” (Ioan 5, 6), atunci când, de acum sănătos fiind, îl previne pe acesta spunându-i: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Înţelesurile cuvintelor „de acum” şi „să nu mai…” par să arate că mai înainte omul ce fusese bolnav („mai”) păcătuise şi aceasta fusese pricina bolii şi neputinţei sale, de care fusese vindecat prin Cuvântul dumnezeiesc.

Cauza neputinţei însănătoşirii, lipsa omului pentru om

De fapt, ceva despre „diagnosticarea” bolii omului (bolnav) de la scăldătoarea Vitezda aflăm şi mai înainte, din dialogul iniţial al Mântuitorului cu el, printr-o adevărată maieutică duhovnicească, totodată teologică şi antropologică. „Omul” bolnav este cercetat de „Doctorul sufletelor şi al trupurilor” - Cel care, în atotştiinţa Sa dumnezeiască, „ştiind că este aşa încă de multă vreme” (Ioan 5, 5), vine să-l cerceteze - mai întâi în privinţa părţii celei mai însemnate a fiinţei sale, a celei nevăzute, duhovniceşti, adică a sufletului („pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” - Mat. 16, 26), printr-un dialog, aşa cum aminteam mai înainte, cu caracter maieutic, care îl ajută pe cel întrebat să ajungă singur la (re)cunoaşterea stării sale existenţiale (şi esenţiale, adică, înainte de toate, duhovniceşti), prin „ciocănirea” „vasului de lut” (2 Cor. 4, 7) de către „olar” („nu are olarul putere peste lutul lui... ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei?” - Rom. 9, 21-23) în ceea ce priveşte voinţa sa de însănătoşire: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6). Şi omul, „bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om (s.n.)…” (Ioan 5, 7), adică, altfel spus, aceasta-i boala sau aceasta este cauza bolii sau aceasta este cauza neputinţei însănătoşirii...: lipsa omului pentru om, lipsa altui om, a celuilalt (om), până într-atât (de grav) încât - într-un fel de altă, cutremurătoare (re)facere a omului - să trebuiască să se facă Însuşi Dumnezeu om pentru om, pentru omul bolnav - ca să refacă, să restaureze chipul dumnezeiesc al persoanei umane, a proso- pon-ului, în care doar existenţa „faţă către faţă” a unuia cu altul, a unui om cu celălalt poate face cu putinţă existenţa iubirii, după chipul iubirii din sânul Sfintei Treimi, între Persoanele Dumnezeieşti, „pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

Iar faptul că „aflarea omului pentru om” („Iată Omul! - Ioan 19, 5) are legătură cu „aflarea lui Dumnezeu” - în acest caz aflarea fiind oarecum sinonimă cu iubirea omului, respectiv a lui Dumnezeu („de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi” - Ioan 4, 12) - o vedem în Evanghelia Duminicii a 4-a după Sfintele Paşti în aceea că „cel vindecat nu ştia cine este” Cel ce l-a vindecat (Ioan 5, 13), până când, desigur deloc întâmplător şi conform cuvintelor grele de înţelesuri ale Sfintei Evanghelii, „Iisus l-a aflat în templu” (Ioan 5, 14), adică în Casa Lui, a lui Dumnezeu, în locul rânduit (re)întâlnirii lui Dumnezeu cu omul şi (re)aflării lui Dumnezeu de către om. Abia „atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 14). Mai departe, în aceeaşi ordine a simboalelor biblice ce descoperă iconomia dumnezeiească a existenţei şi mântuirii, pare firesc să se săvârşească minunata vindecare de la Vitezda sâmbăta, în „Ziua Domnului”, chiar dacă cei neînţelegători mai puteau cârti („Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” - Ioan 5, 9-10). Iar „scăldătoarea” - în care „un înger al Domnului se cobora la vreme... şi tulbura apa” (Ioan 5, 4) spre vindecare - poate şi ea preînchipui icoana sfintei „scăldătoare” menite să ne vindece pe noi oamenii de păcat şi de urmările acestuia, Sfânta Taină a Botezului în Biserică, în care „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat... (Gal. 3, 27)”.

Cuvintele Duminicii a 4-a după Sfintele Paşti sunt astfel adevărate icoane ale Însuşi Cuvântului lui Dumnezeu, Cel Care, semănat fiind ca o sămânţă dumnezeiască („cuvântul împărăţiei... aceasta este sămânţa semănată” - Mat. 13, 19), ca într-un pământ bun să rodească în sufletele noastre („sămânţa semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul şi-l înţelege, deci care aduce rod” - Mat. 13, 23), spre desăvârşita înţelegere a Mântuirii la care suntem chemaţi, spre moştenirea Împărăţiei celei veşnice, a lui Dumnezeu.