Învierea, lucrare a iubirii şi a puterii lui Dumnezeu

Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56

În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

După vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca prezintă minunea învierii fiicei lui Iair. Faima lui Iisus crescuse atât de mult, încât foarte mulţi oameni îl căutau, în special cei simpli, cei bolnavi şi cei săraci. Vedem însă că şi un sutaş pe nume Corneliu îl caută pe Mântuitorul. De data aceasta îl vedem pe Iair, mai-marele sinagogii, un om care cunoştea Legea şi care ţinea toate datinile, venind înaintea lui Iisus ca să-i ceară ajutorul.

Pentru că fiica lui era pe moarte, Iair cade la picioarele lui Iisus şi Îl roagă să intre în casa lui.

Iisus, ultima speranţă

Întors cu corabia din ţinutul Gherghesenilor, unde l-a vindecat pe cel demonizat, Mântuitorul este aşteptat de o mulţime de oameni. Aceştia Îl aşteptau pentru că aveau nevoie să se împărtăşească de învăţătura Lui, să se atingă de hainele Lui, să primească binecuvântarea Lui şi vindecarea de bolile lor sufleteşti şi trupeşti.

În această mulţime era şi mai-marele sinagogii, care avea nevoie mai mult decât toţi de prezenţa şi lucrarea lui Iisus. Ca un părinte plin de dragoste faţă de fiica lui, era cuprins de disperare, copila fiind pe moarte. Iisus era ultima lui speranţă. În momentul în care a căzut la picioarele lui Iisus, Iair a uitat ce este el, ce reprezintă în viaţa poporului, a uitat că este mai-marele sinagogii.

Dincolo de aspectele confesionale, iubirea faţă de fiica lui depăşea chiar şi credinţa în obiceiurile, tradiţiile sinagogii şi lucrarea rugăciunii pe care el o făcea cu siguranţă. Este extrem de important faptul că Iair cade în genunchi în faţa lui Iisus, cerându-i disperat ajutorul. Mai-marele sinagogii a găsit drumul cel drept, drumul cel adevărat, drumul spre Iisus.

„Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.”

Boala de care suferea este o boală grea pentru femei şi foarte periculoasă. În pofida faptului că femeia cheltuise toată averea ei, doctorii nu puteau să o vindece de boala ei.

„Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine?” În virtutea atotştiinţei Sale, Iisus a cunoscut faptul că femeia s-a atins de poala hainei Lui. „Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?”

Vindecarea este răspunsul lui Hristos la credinţa femeii

Întrebarea pe care Mântuitorul le-a adresat-o li s-a părut neverosimilă lui Petru şi celorlalţi Apostoli, o întrebare gratuită sau retorică. După posibilitatea lor limitată de cunoaştere şi de înţelegere a afla cine s-a atins de Iisus, în contextul în care mulţimea îl îmbulzea din toate părţile, era ceva de domeniul imposibilului.

„Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.”

Puterea care a ieşit din Iisus nu era o putere impersonală, ci o energie care a ieşit în virtutea unei lucrări sinergice între Hristos şi femeia bolnavă. Vindecarea este răspunsul lui Iisus la credinţa femeii. El împărtăşeşte prin voinţa şi libertatea Lui această putere sau energie care să vindece pe femeia bolnavă. Harul lui Dumnezeu sau harul Sfintei Treimi ce izvorăşte din fiinţa dumnezeiască străbate şi umple umanitatea lui Hristos, Cel aşezat de-a dreapta Tatălui, este împărtăşit de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh în lume, în Biserică şi în om.

„Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.”

Cuvintele Mântuitorului au lovit-o în inimă pe femeia bolnavă şi văzând şi înţelegând că fapta ei nu a rămas necunoscută de El s-a hotărât să mărturisească pricina pentru care s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.

„Iar El i-a zis: Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” Prin cuvintele Sale, Mântuitorul arată că vindecarea trupească, vindecarea sufletească şi, extrapolând, mântuirea pot fi dobândite numai printr-o împreună-lucrare cu Dumnezeu prin credinţă.

„Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme. Crede numai şi se va izbăvi.”

Trebuie să evidenţiem faptul că în ambele cazuri chintesenţa învăţăturii Mântuitorului constă în accentul pus pe credinţă.

„Şi venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan, şi pe Iacov, şi pe tatăl copilei, şi pe mamă.”

Sfântul Apostol Pavel prezintă şi descrie în epistolele sale caracterul iniţiatic al lucrării Mântuitorului şi de aici al Bisericii creştine.

De multe ori, Mântuitorul săvârşeşte minuni în mod public, adică în văzul tuturor. Însă învierea din morţi este o minune infinit mai mare decât vindecarea femeii de scurgerea sângelui şi, astfel, în virtutea atotştiinţei Sale dumnezeieşti, Iisus alege cu grijă cine trebuie să ia parte la o asemenea minune, cum şi când trebuie ea săvârşită. El alege pe Petru, Iacov şi Ioan, aceiaşi Apostoli pe care i-a luat cu Sine pe Muntele Taborului pentru a-i iniţia în tainele lucrării Sale dumnezeieşti. L-a ales pe Petru pentru că acesta îl iubea cel mai mult pe Iisus, pe Iacov pentru că acesta va avea o lucrare specială în Biserica Ierusalimului şi pe Ioan pentru că acesta era ucenicul cel iubit, cel care s-a rezemat pe pieptul lui Iisus la Cina cea de Taină.

Viziunea creştină asupra morţii

„Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi: n-a murit, ci doarme.” Avem aici înfăţişată pentru prima dată viziunea creştină despre moarte. După învăţătura Mântuitorului, moartea nu este o neantizare a omului, o intrare în procesele automate şi repetitive ale naturii, o pierdere a conştiinţei de sine, sau o nimicire a eu-ului sau a persoanei umane. Moartea este asemănată cu somnul, adică o trecere scurtă şi rapidă de la starea de veghe într-o lume supusă contingenţei la o existenţă în care sufletul intră în lumina, libertatea şi frumuseţea harului dumnezeiesc în comuniune cu Hristos.

„Şi râdeau de El, ştiind că a murit.” Din atitudinea celor care au auzit cuvintele lui Iisus se poate constata diferenţa incomensurabilă între Dumnezeu şi om, între Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat şi oameni.

Cu toate că au fost de multe ori martori ai multor minuni săvârşite de Mântuitorul, Apostolii nu au putut să înţeleagă şi să asimileze ceea ce depăşeşte puterea de înţelegere omenească, adică învierea din morţi.

Râsul neîncrederii

Din faptul că Apostolii şi părinţii fetei au râs de Iisus înţelegem că în esenţă originea ironiei şi a sarcasmului nu este cunoaşterea, ci ignoranţa sau neştiinţa în ceea ce este mai important, adică în cele dumnezeieşti.

Apostolii şi părinţii copilului au râs în sens de neîncredere. Neîncrederea lor deriva din limitele lor omeneşti. Ceea ce trebuie evidenţiat aici este faptul că părinţii copilului, copleşiţi fiind de durere, au găsit rezerve pentru a reacţiona în consens cu Apostolii la cuvintele lui Iisus.

Ei nu puteau să asimileze în mod logic sau raţional identificarea morţii cu somnul, întrucât ei aveau în faţa ochilor trupul neînsufleţit al copilei.

„Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!”

Acum este momentul să subliniem caracterul iniţiatic şi gradual al lucrării lui Iisus: mai întâi vindecarea femeii cu scurgere de sânge, apoi intrarea cu cei trei Apostoli şi cu părinţii copilei în casă, afirmaţia lui Iisus şi neînţelegerea lor, scoaterea acestora din casă şi în final învierea copilei.

„Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.”

Învierea fiicei lui Iair este o minune ce pregăteşte Învierea din moarte a lui Iisus Hristos. Învierea fiicei lui Iair este o revenire a sufletului ei în trupul ei care nu începuse să putrezească. Acest lucru l-a făcut posibil Mântuitorul în cazul prietenului Său Lazăr, al cărui trup fusese alterat, căci mirosea greu.

Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh şi după moarte rămâne o oarecare legătură între suflet şi trup. Dacă la formarea primei celule a trupului lucrează Sfântul Duh, la dezvoltarea trupului participă şi sufletul creat al omului. De asemenea, la învierea trupurilor participă şi sufletele cu puterea Sfântului Duh.

Hristos a poruncit să i se dea să mănânce pentru ca ei să fie convinşi că a înviat, pentru că numai un om viu poate să mănânce. Hristos oferă celor care nu au avut încredere în cuvintele Lui şi au râs de El o dovadă reală, palpabilă şi concretă a învierii din morţi a fiicei lui Iair.

În mod indirect, aceasta este o dovadă că învăţătura lui Hristos nu este iraţională, ilogică sau agnostică, ci adevărul care ne călăuzeşte cunoaşterea şi viaţa şi care ne mântuieşte.

„Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.”

Finalul pericopei evanghelice este de-a dreptul fascinant.

Sfânta Evanghelie nu ne spune că părinţii s-au bucurat mult, că au plâns de bucurie şi de fericire văzând-o pe fiica lor iarăşi vie sau că I-au mulţumit lui Iisus, ci ne spune că ei au rămas uimiţi.

Înţelegem din starea lor de uimire că învierea din morţi a fiicei lor a depăşit orice suferinţă, orice durere omenească, dar şi orice bucurie sau fericire omenească. Aceasta pentru că învierea este o lucrare a iubirii şi a puterii lui Dumnezeu.