Lecția despre curajul credinței

Duminica a 31‑a după Rusalii  (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35‑43

În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i‑au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește‑mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește‑mă! Deci, oprindu‑Se, Iisus a poruncit să‑l aducă la El; și apropiindu‑se, l‑a întrebat: Ce voiești să‑ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i‑a zis: Vezi! Credința ta te‑a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Mântuitorul se afla pe ultimul Său drum spre Ierusalim înainte de Patima Sa, pornind din Galileea pe Valea Iordanului. În itinerarul Său se oprește în Ierihon, refăcând în sens invers, și nu doar la modul simbolic, parcursul căderii omului dinspre Ierusalim spre Ierihon (Luca 10, 30). Se întâmplă acum două evenimente importante - vindecarea unui orb (Luca 18, 35‑43) și întâlnirea mântuitoare cu vameșul Zaheu (Luca 19, 1‑10).

Minunea vindecării unui orb în acest orășel este consemnată de evangheliștii sinoptici, nu întâmplător, înainte de Patima Sa. Accentul se întrevede limpede. În mai multe rânduri, Domnul Hristos le vorbește ucenicilor Săi despre ceea ce avea să pătimească Fiul Omului, dar ei „n‑au înțeles nimic din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei și nu înțelegeau cele ce spune” (Luca 18, 34). Și de aici și judecata lumii pe care o face Domnul: „Am venit în lume ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). A vrut să arate că logica dumnezeiască este alta decât cea omenească, răsturnată din firescul său de păcat.

Așadar, în drumul Său, spre sângeroasa Pătimire, „ca din întâmplare”, Domnul trece prin Ierihon. Mai mult, pe strada unde zăcea acest orb suferind. Sub semnul întâmplării, toate lucrările Domnului se desfășoară, de fapt, în interiorul unei generoase providențe. De altfel, și etimologia cuvântului „întâmplare” ne descoperă acest lucru - „in templum”, adică în spațiul divinului. Se poate identifica o opoziție între orbul „văzător” din Ierihon și „văzătorii” orbi din Ierusalim, care Îl vor răstigni.

Cele trei relatări ale vindecării orbului din Ierihon se completează reciproc, în funcție de accentul pe care îl primesc. Evanghelistul Matei vorbește despre existența a doi orbi (20, 29‑34). Nu este vorba de o contradicție cu celelalte relatări, ci, la fel ca și în cazul celor doi posedați din Gadara, Evanghelistul pomeneș­te de doi orbi, în vreme ce ceilalți doi îl amintesc doar pe cel mai cunoscut în regiune. Mai mult, unii susțin și ipoteza ca cei doi să nu fi fost împreună, ci în diverse părți ale orașului și în momente diferite. Evanghelistul Marcu, vorbind despre un singur orb, ne dă și numele său, un patronimic - Bartimeu, adică fiul lui Timeu (10, 46‑52). Iar Luca, în fragmentul evanghelic din duminica de astăzi (18, 35‑43), ne oferă o informație în plus, cel suferind nu era doar nevăzător, ci și sărac lipit pământului, căci se afla cerșind la marginea drumului pomana trecătorilor.

Trecerea lui Iisus prin Ierihon și momentul lui „acum ori niciodată”

Tematica duminicii de astăzi o exprimăm în felul următor - culmea disperării la întâlnire cu absolutul nădejdii sau dinamica curajului credin­ței. Intrăm în evenimentul descris, căci cuvântul Scripturii nu este o simplă istorie, fie ea și pedagogică, ci dialogul pe care‑l deschide Hristos cu fiecare la nivel personal. Un nevăzător, fără nici o speranță de vindecare în medicina vremii, stă pe marginea drumului câștigându‑și existența din mila celorlalți. Se poate presupune că, datorită stării lui, putea să fie sursă de câștig și pentru cei care, trupește sau social, se aflau în preajma lui. Peisajul este teribil de greu, căci simțul vederii este contactul imediat pe care omul îl are cu lumea, creația lui Dumnezeu, și prin care o stă­pânește și se bucură de roadele ei. Trist și mai mereu nebăgat în seamă. Dintr‑odată, neliniște în jurul său, lumea se îmbulzește și mulțimea devine gălăgioasă. Se interesează curios despre motivul schimbării de atmosferă. Aude că pe acolo „trece Iisus Nazarineanul” (v. 37). Aici este punctul de maximă intensitate. Se generează o situație paradoxală care provoacă și anticipează clipa mântuirii.

Rugăciunea din disperarea nădăjduitoare

Omul, aflat la marginea socie­tății civile și religioase deopotrivă, simte că acum este momentul credinței. Când nu mai exista nici o soluție omenească pentru vindecarea sa, nici o încredere în puterea omenească, moment necesar dinamicii vieții spirituale, apar sâmburele credinței și lăstarul speranței. Era momentul care ar putea fi descris drept „acum sau niciodată”. Și de aici curajul credinței care‑l face să răzbată și să depășească orice opreliști și prejudecăți omenești. Auzind despre trecerea lui Iisus pe lângă el, începe „să strige” - „Iisuse, Fiul lui David, fie‑ți milă de mine” (v. 38). Strigătul său capătă valențe mărturisitoare. Aș insista pe verbul „a striga” (A se vedea psalmul 140 - „Doamne strigat‑am către Tine, au­zi‑mă. Ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine”). Când omul își simte abisul deznădejdii sale și, în același timp, paradoxal, pregustă să­mânța „ilogică” a credinței, care germinează în spațiul incapaci­tății omenești, începe să strige, să urle, să‑și manifeste neli­niș­tea, și chiar nebunia. Nu vrea deloc să fie politicos, manierat sau atent nici cu cei din jurul său și nici măcar cu Dumnezeu, ci pur și simplu aleargă deznădăjduit privind drept spre țintă. Rugăciunea în „disperarea nădăjduitoare” nu ține cont de nici o regulă socială sau religioasă, ci este purtată doar de dorința cea mai puternică de a se întâlni cu Cel de la Care vine tot binele, „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacov 1, 17). Strigătul celui nevăzător capătă va­len­țe generice, devine strigătul omului suferind și bolnav, ca stare de acum normală în istorie, care resimte lipsa Părintelui său ca pe o sete ancestrală. Acest lucru este sugerat de descrierea pe care i‑o dă lui Iisus - „Fiul lui David”, având conștiința lui Mesia ce avea să vină din seminția lui David -, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de insistența și nerăbdarea cu care strigă, fără să mai audă ce îi spun cei din jurul său. Cerea mila și striga din răsputeri pentru că știa că acum e momentul, altfel va rămâne în starea sa nenorocită pentru totdeauna.

Se vede că se afla în mijlocul unei mulțimi care îl înconjura pe Iisus, căci cei care erau în fața sa, deranjați de strigătele lui disperate, l‑au amenințat și i‑au cerut să tacă. Însă, el, în schimb, țipa și mai tare - „Iisuse, fie‑ți milă de mine!” Acest contact misterios între disperarea omenească și speranța dumnezeiască se întâmplă în momentul când omul se află în proximitatea lui Dumnezeu. În acest peisaj, omul este cel care strigă după Dumnezeu, dar nu l‑ar fi aflat dacă Dumnezeu Însuși nu ar fi pornit către el cu mult înainte. Se reflectă aici întru totul cuvintele Fericitului Augustin: „Nu Te‑aș fi aflat dacă nu m‑ai fi căutat”.

Orbul din Ierihon, pildă de îndrăzneală care descurajează orice oponent

O să facem o mică digresiune, încercând o aplicare a atitudinii mulțimii din jurul celui nevăzător în spațiul contemporan. Societatea secularizată în care trăim se constituie, în destule situații, într‑o barieră în fața celor care Îl caută pe Hristos. Când Hristos este chemat de cei care Îi simt lipsa, liderii neamurilor, potentații vremii și masele dez­orientate par să îi ia în râs, încearcă să‑i provoace și, în cele din urmă, să‑i oprească din ini­țiativa și dorința lor de a‑L invita să facă parte din lumea lor, orientându‑i și însoțindu‑i în viața lor zilnică. Europa, „proiectată” și „construită” pe fundamentele spiritualității creștine, își reneagă originea, punând bariere oricărei prezențe a elementului creștin în construcția societății actuale, presupusă democratică. Mai mult decât atât, pare să reducă la tăcere pe cei care vor să trăiască pornind de la morala creștină. Dacă ar fi să dăm câteva exemple din spațiul european contemporan, vom evoca: atitudinea justiției norvegiene în cazul familiei Bodnariu (pe motivul educării într‑un spirit prea religios, în consecință, ne‑european), transformarea târgului de Crăciun din Bruxelles în târgul sărbătorilor de iarnă, ca să nu mai pomenim de măsurile luate împotriva căsătoriei crești­ne în diverse state europene. Pe plan local, menționăm inițiativa împotriva orei de religie în școli, din fericire, sortită eșecului în anul care a trecut. Și, până la urmă, o întreagă campanie anti­creștină și antieclesială sistematică. În consecință, există pericolul de a fi intimidați în fața vocilor, la noi în țară nu prea numeroase, ce‑i drept, dar foarte gălăgioase, a celor care doresc să separe această lume de Hristos. Aici atitudinea nevăzătorului din Ierihon poate deveni paradigmatică - în ciuda descurajării, intimidării sau chiar a amenin­țărilor care vin de la cei potrivnici credinței, noi știm că Hristos este singurul Călăuzitor și Mântuitor și, mai mult, arhitectul desăvâr­șit al vieții noastre și societății pe care ne‑o dorim mai bună.

Conștiința întâlnirii cu Dumnezeu

Pe firul Evangheliei, în varianta lui Marcu, apare un deta­liu foarte important, la insisten­țele „obositoare” ale celui bolnav, apare încurajarea „îndrăznește, scoală‑te! Te cheamă” (Marcu 10, 49). Vorbim aici de buna îndrăzneală ca efect al curajului cre­dinței, care are drept scop întâlnirea cu Medicul Suprem. Mai era nevoie de un lucru pentru a se realiza această întâlnire - dezbrăcarea de viața cea veche și asumarea unui nou început. Ace­lași evanghelist Marcu, în versetul următor, ne oferă un detaliu prețios în acest sens: „Orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus” (10, 50). Înțelegem că fericita întâlnire cu Hristos cerea cel puțin două ingrediente - curajul cre­dinței, la care se adaugă decizia de a asuma o nouă stare, nu doar trupească, ci, mai ales, spirituală. Aici se realizează contactul dintre două planuri diverse, două spații diferite - cel uman‑orizontal și cel vertical‑dumnezeiesc. Era primirea cu bucurie a invi­tației de a intra în logica lui Dumnezeu. Cel bolnav avea nevoie nu doar de o vindecare trupească, ci și de una spirituală. Că așa stau lucrurile, înțelegem din întrebarea pe care i‑o pune Domnul Hristos, odată ajuns în fața Lui: „Ce voiești să‑ți fac?” Aparent, această întrebare este de prisos, oare nu se înțelegea lipsa pe care o avea cel care cer­șea mila, era nevoie să o și mărturisească? Sfântul Nicolae Velimirovici susține că acest lucru se face în folosul lui Bartimeu, pentru ca el să arate limpede ce dorește, „să‑și toarne în cuvânt simțirea inimii”. Nu era vorba doar de simpla vedere trupească, ci și de vederea duhovnicească. Acest lucru este redat și de apelativul pe care îl folosește de data aceasta cu referire la Domnul Hristos - „Doamne, să văd!” Acum Bartimeu nu îi mai spune nici „Iisuse”, nici „Fiul lui David”, ci „Doamne”. A venit la cunoș­tința că Iisus este Domnul. De departe pare un om, chiar dacă foarte mare, și îl numește cu nume de om. Dar când se apropie de El, Îi simte obârșia Lui din ceruri, că este nu doar Fiul Omului, ci și Fiul lui Dumnezeu. În traducerea textului evanghelic în Diatessaronul lui Tațian, varianta arabă, apare un detaliu foarte interesant, chiar dacă foarte probabil nu există în textul originar. La întrebarea „Ce vo­iești să‑ți fac?”, orbul răspunde „Doamne, să Te văd”. Pronumele „Te” adăugat dă o semnificație mai adâncă întâlnirii cu Domnul. Bolnavul nu dorește doar vindecarea din orbirea trupească, ci și să fie capabil să Îl vadă pe Însuși Doctorul Său.

Primirea vederii fizice și duhovnicești

Mai există două momente esențiale în evoluția evenimentului. Cererea orbului îi este îndeplinită și pusă pe seama cre­dinței sale: „Vezi! Credința ta te‑a mântuit”. Trebuie făcută aici o mențiune - instrumentul de vindecare nu este la modul simplu credința, în sensul unei autosugestii sau puteri omenești, teorie avansată de unii, ci cuvântul dumnezeiesc care este viață („Cuvântul s‑a făcut trup”, cuvântul s‑a făcut faptă). Insistând aici pe rolul credinței, Domnul vrea să cinstească vrednicia omului, să arate că omul este chemat să conlucreze cu Dumnezeu. Este ceea ce i se cere omului și singurul lucru pe care el îl poate da - credința și încrederea că Domnul poate să facă tot ceea ce Îi cere.

Epilogul este vrednic de toată admirația - cel nevăzător „îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu”. Ceea ce el vede este mult peste așteptările sale - nu doar Ierihonul cel chinuit, ci pe Domnul cel fără de moarte, mai tare decât puterile întunericului. Și această vedere îi era suficientă. De aceea nu mai dorea să se dezlipească de Domnul. Atunci când cineva Îl cu­noaște pe Domnul, are totul, iar ceea ce se întâmplă în jurul său capătă un alt sens, subordonat celor dumnezeiești. Minunea care s‑a întâmplat a avut și un caracter colectiv, căci primirea vederii duhovnicești, pe lângă cea fizică, de către Bartimeu a însemnat și iluminarea multora din jurul său, orbiți de necre­dință, care au început și ei să slăvească pe Cel ce este „Lumina lumii”. De altfel, accentul Evangheliei de astăzi aici cade, pe această transformare. Pe lângă lumina fizică, este atât de necesară lumina dumnezeiască, prin care omul devine în stare să Îl vadă pe Dumnezeu - „Strălucește în inimile noastre… lumina cea nestricăcioasă a cunoștinței dumnezeirii Tale” (Rugăciunea de dinainte de Evanghelie).

Hristos, izvorul luminii și al vieții

Curajul credinței este generos răsplătit, nu doar cu ceea ce ceruse, ci cu prisos de daruri. Strigând după ajutor, aude glasul Părintelui său. Auzind vocea Lui, nu mai are nevoie de ghizi, ci aleargă de unul singur către Domnul, dar nu înainte de a‑și arunca hainele vechi, a renunța la viața de dinainte. Și, în con­secință, întâlnirea este deplină - Domnul Hristos îi devine sursa luminii, bucuriei și, în cele din urmă, sursa vieții sale. De acum, nimic nu mai are atâta impor­tanță cât a sta nedezlipit de Domnul, slăvind pe Dumnezeu pentru ceea ce i s‑a întâmplat.

Evanghelia din această duminică pune în contradicție orbirea fizică cu cea duhovnicească, căci imediat după acest moment Domnul se urcă la Ierusalim, refăcând drumul invers făcut de om în căderea lui, și acolo va fi răstignit și va suferi moarte din partea celor orbi sufletește. Dar tocmai mormântul, sălașul întunericului, devine izvorul luminii, pe care întunericul nu o va putea cuprinde: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 11). Aceasta este credința noastră, aceasta este nădejdea noastră și, în cele din urmă, aceasta este viața noastră.