Lecţia lui Hristos predată de la catedra crucii

Evanghelia duminicii a III-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

34. Chemând la Sine mulţimea, (Iisus) împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.

36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?

37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?

38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

9, 1. Şi le zicea lor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”.

În evanghelia celei de-a treia duminici din post, Iisus îi anunţă pe ucenicii Lui că se apropie finalul activităţii Sale pe pământ, activitate care, după criteriile omeneşti, nu va fi deloc încununată de glorie aşa cum se aşteptau ei şi majoritatea celor care crezuseră în El şi fuseseră martori ai minunilor. Dimpotrivă, va fi una de respingere, de trădare şi de condamnare nedreaptă la o moarte plină de umilinţă. În acest context, Petru, ca cel mai în vârstă, şi probabil ca unul care se credea, ca mai toţi cei în vârstă, că este şi cel mai îndreptăţit să-I dea un sfat înţelept, ia cuvântul, îndemnându-L să evite o încununare atât de tragică a unei activităţi misionare mesianice strălucite. Auzind propunerea sa, Iisus l-a mustrat cu asprime şi, prin el, pe toţi ucenicii şi misionarii Bisericii de pretutindeni şi de peste tot, care şi-ar închipui că pot săvârşi lucrarea lui Dumnezeu şi să beneficieze totodată şi de toate comodităţile lumii sau de aprecierile unanime ale acesteia.

Coaliţia împotriva lui Iisus

Unde sunt prea mult laude şi aprecieri din partea oamenilor pentru un slujitor al lui Hristos înseamnă că îi lipseşte ceva din vestirea cuvântului evanghelic. Domnul îi avertizează pe ucenicii Lui de peste toate veacurile că nu există altă cale decât cea a sacrificiului şi a suferinţelor asumate de bună voie, fiindcă şi El şi-a asumat tot de bună voie această cale.

Pe calea suferinţelor şi a încercărilor de tot felul au mers toţi profeţii de vocaţie, trimişi de Dumnezeu. Aşa citim că au suferit din cauza mesajului Domnului profeţii: Ilie, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Iona etc. şi au fost tăgăduiţi adică respinşi de popor. Ori nici pentru Iisus nu putea exista o altă cale, mai uşoară, a îndeplinirii misiunii. Chiar din clipa aducerii Lui la Templu, spre a fi închinat Domnului, se vestise de către dreptul Simeon că va fi contestat şi respins de mulţi (Luca 2, 34).

Şi psalmistul vestise respingerea Sa când a zis: „Piatra pe care au aruncat-o ziditorii a ajuns să fie în capul unghiului „(Ps. 118, 22). Prin anunţul făcut, Hristos le aminteşte Ucenicilor de profeţia lui Isaia despre El, rostită cu peste 700 de ani înainte, care a zis că: „va fi dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă… dar el a luat asupra sa durerile noastre” (cap. 53, 4-5). Isaia nu spusese de către cine va fi dispreţuit şi, de aceea, Iisus dă mai multe detalii ucenicilor când îi înştiinţează că va trebui să pătimească mult şi să fie respins de către bătrâni, de preoţii cei mai de seamă, adică de către arhierei, şi de cărturari. Cele trei categorii sociale la care se referă reprezintă coaliţia conducătorilor iudei.

Prin bătrâni nu trebuie să înţelegem doar nişte oameni în vârstă, ci nobilimea civilă, care avea un cuvânt greu de spus în cetate, căreia i s-au alăturat arhiereii ce reprezentau nobilimea religioasă, şi cărturarii care făceau parte din partida cea mai influentă a timpului. Toate aceste trei grupe la un loc alcătuiau Sanhedrinul (Sinedriul), Curtea supremă de judecată a iudeilor în probleme religioase, care-L va judeca şi condamna pe Hristos.

Petru rămâne consternat de anunţul lui Iisus, deoarece părerea pe care şi-o făcuse despre Mesia contrasta enorm cu cele ce auzea de la Domnul. Având impresia că Iisus a uitat care trebuie să fie menirea lui Mesia, l-a chemat de o parte ca să-L îndemne să evite un astfel de tratament din partea oamenilor. Adresându-se tuturor, Iisus îl mustră pe Petru cu asprime şi-i zice: „Înapoia Mea, Satano, căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”.

Nu trebuie să înţelegem că ar fi vorba de o posedare a lui Petru de către satana. Acest cuvânt în limba ebraico-aramaică înseamnă potrivnic şi era un epitet dat cuiva care avea sarcina de a-l acuza pe un pârât înaintea tribunalului. Deci Iisus i-a arătat lui Petru că vorbeşte ca şi Satana, adică împotriva lui Dumnezeu şi a mântuirii oamenilor.

„Dacă doreşte cineva să-L aibă pe Hristos, să nu-L caute fără cruce!”

După ce l-a mustrat pe Petru, nu se ştie dacă imediat ori mai târziu, Iisus a chemat la Sine poporul şi pe ucenici şi le-a zis: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze: Căci cine vrea să-şi scape viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va câştiga” (vers. 34-35). Aşa cum se vede, Hristos nu constrânge pe nimeni, ci pur şi simplu invită; şi răspunde doar cel care voieşte.

În vremea aceea se încetăţenise practica romană, ca cei condamnaţi să suporte moartea prin răstingnire să fie constrânşi să-şi ducă singuri obiectul de tortură până la locul stabilit. De aceea Iisus zice: să-şi ia crucea!, adică să fie gata a-L mărturisi pe Hristos până la moarte, dar nu moarte aidoma unui tâlhar, hoţ ori criminal, ci crucea urmării Domnului. Şi pe atunci erau destui condamnaţi la moarte pentru fapte deosebit de rele, însă Iisus zice: să ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!, iar nu criminalilor şi hoţilor ori altor răufăcători. Adică să facă faptele bune ale lui Iisus şi ale Evangheliei Sale. Purtarea crucii prin cetate de către cel condamnat până la locul execuţiei însemna şi constrângerea vinovatului de a-şi recunoaşte greşeala şi în mod egal supunerea necondiţionată faţă de puterea Romei. Iisus voia să-i înveţe pe ascultătorii Săi că a-şi purta crucea pentru El şi Evanghelie însemna supunerea necondiţionată faţă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, toţi cei care vor să-I urmeze lui Iisus şi implicit să devină fraţi ai Săi, trebuie să-I calce pe urme, adică să se supună întru toate voii lui Dumnezeu aşa cum s-a supus El Însuşi, punând mai presus de orice ascultarea de voia Părintelui ceresc.

A-I urma Lui nu înseamnă a se lăsa răstignit în chip teatral, aşa cum fac unii credincioşi creştini din anumite zone ale lumii, cu ocazia sărbătorii pascale, ci înseamnă asumarea întru toate a voii lui Dumnezeu asemenea Fiului său. De notat că Sfântul Luca zice: Să-şi ia crucea sa în fiecare zi! şi să-i urmeze lui Hristos, ceea ce denotă că nu-i deloc vorba de crucea morţii Lui, deoarece nu ai cum să mori în fiecare zi. Dacă vrei, totuşi, poţi purta crucea smereniei, a răbdării, a iertării aproapelui, a renunţării, în anumite circumstanţe, la propria voie sau opinie, a suferinţei fizice, etc. A-ţi purta zilnic crucea mai înseamnă şi a accepta cu răbdare toate încercările vieţii fără a căuta alta mai bună în propria imaginaţie şi a deveni un permanent cârtitor. Un creştin care nu se auto-predispune spre sacrificiul de sine nu are cum să devină un creştin de profesie, ci doar un amator rătăcit prin Biserică şi prin viaţă. Sfântul Ioan al Crucii echivala îndepărtarea de cruce cu fuga de sfinţenie şi adăuga: „Dacă doreşte cineva să-L aibă pe Hristos, să nu-L caute fără cruce!”.

Hristos vrea să-I purtăm cu cinste numele

Pentru cei care ezită a lua crucea, Hristos adaugă: „Oricine va vrea să scape viaţa o va pierde: dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi a Evangheliei, o va câştiga” (vers. 35). Altfel zis, oricine va ţine cu orice preţ să-şi scape viaţa pământească riscă să o piardă pe cea veşnică. Ideea ar fi că de multe ori îi apare omului ispita de a trece brutal peste dictatele propriei conştiinţe şi a celor mai elementare norme de morală, pentru a-şi crea cât mai multe avantaje materiale sau de altă natură şi pentru a-şi prelungi cât mai mult posibil călătoria pe acest pământ. De aceea şi adaugă că oricine îşi va pune în primejdie viaţa pământească din cauza lui Hristos şi a Evangheliei Sale, în sensul că nu acceptă nici un fel de compromis, acela va câştiga negreşit viaţa viitoare care va dura în veşnicie. Aşa au înţeles unii dintre primii creştini mesajul lui Hristos, citit în Evanghelia de azi, mergând cu mărturisirea până la jertfa supremă. De aceea Biserica a recunoscut sacrificiul lor şi i-a trecut pe primele locuri în calendar.

În ultimul verset, evanghelistul ne arată că Iisus ne mai cere să-L mărturisim în lume şi cu cuvântul. O face preotul, o face şi arhiereul, fiindcă aceasta este menirea oricărui slujitor al lui Dumnezeu, dar trebuie s-o facă tot creştinul fiindcă de aceea poartă numele lui Hristos. Nu trebuie să deducem din contextul Evangheliei că Iisus ar fi dorit ca toţi credincioşii creştini să moară pentru El şi nici că ar trebui să se reitereze timpurile persecuţiilor, pentru a obţine în mod garantat viaţa de veci. Cu totul altceva vrea Hristos de la creştini. El vrea să-I purtăm cu cinste numele şi să mărturisim adevărul Său până la moarte, adică toată viaţa noastră, să împlinim în fiecare zi dreptatea dorită de El în fiecare zi, să dovedim prin fapte iubirea faţă de toţi semenii noştri şi toate să le facem cu multă smerenie şi fără pretenţia de a fi aplaudaţi ori recompensaţi în vreun fel de către lume.

Cauza ispitelor din timpul postului

Creştinul să nu uite niciodată că cel rău este permanent atent la toate faptele lui, pe cele bune vrând să i le strice iar din cele rele să nu mai iasă. Să fie conştient că din clipa în care s-a angajat să facă ceva bun pentru fratele său, de îndată vine şi cel rău ca să-l împiedice. Mulţi creştini pot observa, spre exemplu, că în vremea postului tentaţiile sunt mult mai numeroase şi mai persistente, deoarece din clipa în care ai ieşit la luptă împotriva răutăţii şi a păcatului, de îndată vine şi cel rău cu războiul ispitelor. Din moment ce te-ai angajat la luptă împotriva lui, nu va rămâne nici el cu mâinile în sân, ci va îndrepta toate armele împotriva ta. De aceea, mai ales în timpul postului, copiii devin parcă mai neastâmpăraţi şi neascultători, la serviciu apar mai frecvente diferendele cu colegii ori cu cei mai mari şi tot acum răbdarea pare să dispară cu totul. Toată lupta celui potrivnic este să ne descurajeze şi să ne abată cât mai mult de la rugăciune şi de la ascultarea de Dumnezeu.