Lipsa recunoştinţei, o boală mai grea decât lepra

Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproşi) Luca 17, 12-19

12. Intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe,

13. Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi

14. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.

15. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.

16. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

17. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt ?

18. Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam ?

19. Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Inevitabil, un cuvânt la Evanghelia duminicii de astăzi începe prin a prezenta ce boală grozavă este lepra. Şi este normal să fie aşa. Fără această necesară referire la oroare, la boală, la moarte, nu am înţelege foarte bine dimensiunile evenimentului la care suntem făcuţi martori. Noi nu vedem leproşi. Spitalele noastre, deşi pline de tot felul de bolnavi, nu adăpostesc leproşi. Şi asta pentru că lepra este o boală atât de teribilă şi atât de contagioasă pentru cei predispuşi la ea, încât cei infectaţi sunt ţinuţi în spaţii special amenajate, feriţi de ochii lumii şi de sensibilităţile ei. Pentru leproşi nu se fac programe de inserţie socială, nici un politician nu se fotografiază cu ei şi nici o vedetă nu le duce daruri de Crăciun. Singurii care le mai calcă pragul ghetoului în care sunt siliţi să trăiască sunt preotul sau medicul. Şi aceştia trebuie să fie foarte tari de inimă: nu-ţi este dat în fiecare zi să vezi cum carnea oamenilor este supusă de către un microb la cea mai grozavă dintre barbarii, la putreziciune. Căci aceasta este lepra, o boală care macină încetul cu încetul această carne de care suntem atât de mândri, pe care o împopoţonăm cu diferite sulemeneli, carnea pe care o asigurăm contra a milioane de dolari, carnea pe care o fotografiem şi de care ne lăsăm ispitiţi.

Leproşii nu au carne... leproşii au doar durerea cărnii. Pentru ei mângâierea este durere, sărutul este durere, strângerea de mână este durere...

„Necurat, necurat!”

Zece astfel de oameni se apropie de Mântuitorul Hristos cerându-i, potrivit Evangheliei după Luca, vindecarea. Vindecările de lepră erau foarte rare şi erau puse întotdeauna în legătură cu intervenţia minunată a lui Dumnezeu. Lucru pe care îl ştiau şi leproşii. Cel pe care Îl rugau să-i vindece nu era un simplu vraci, bun la sintetizat doctorii şi la uns cu alifii, ei ştiau că Cel de care se apropiau acum era Cineva care putea să-i ajute. Şi credinţa lor rugătoare nu este dezminţită. Şi crezând, sunt vindecaţi... Smerenia Celui ce şade pe heruvimi i-a vindecat, smerenia Celui ce a făcut soarele şi luna i-a curăţat.

Căci nu le spune nicidecum leproşilor că gata, sunt vindecaţi, ci îi trimite pe aceştia să se arate preoţilor, ca aceştia să constate vindecarea şi asta după cum prevedea Legea. Nu El îşi arogă titlul de vindecător ci aşteaptă cu smerenie ca alţii să facă acest lucru... Acesta este miezul tare al Evangheliei de astăzi: chipul lui Hristos smerit, Hristos care vindecă o boală cumplită şi nu face mare caz de asta, Hristos care curăţă pe cei ce erau siliţi să strige tot timpul: „necurat! necurat!”

Hristos le dă cel mai mare dintre daruri acestor oameni, şi nu aşteaptă nimic în schimb. Mântuirea este pentru El ceea ce se dăruieşte, este har, nu este neguţătorie. Acesta este „stilul” în care, de altfel, lucrează Dumnezeu cu oamenii. Sfânta Scriptură ne oferă nenumărate astfel de exemple.

Iată-l pe Atotţiitor zidind făptură minunată, rânduind toate cu frumuseţe şi ordine, binecuvântând cele ce sunt bune foarte şi, la sfârşit , dăruindu-le pe acestea unei singure făpturi: omul. Acesta, de-abia trezit din somnul nefiinţei, primeşte plocon cel mai grozav dintre cadouri. Nu a făcut nimic pentru a merita aceasta. Şi iarăşi în alt loc, iată-l pe Cel ce este viu în veacul vecilor, scoţând pe un popor neînsemnat din puternica şi aspra robie a egiptenilor. Numele acelui popor era Israel, şi în afară de faptul că era grozav de cârtitor, nu se remarca prin cine ştie ce calităţi. Un popor care, totuşi este trecut printr-o mare care secase anume pentru ei, un popor călăuzit cu stâlp de nor ziua şi cu stâlp de foc noaptea, un popor păzit şi gogolit cum nu mai fusese altul.

Vrea poporul apă, din piatră seacă i se dă; vrea poporul pâine, se deschid baierile cerului şi primeşte mană; doreşte cărnuri şi stoluri întregi de prepeliţe i se pun la dispoziţie... Şi ne întrebăm: ce făcuse acest popor pentru a merita toate acestea? Nimic... Dumnezeu a ales să-i dăruiască toate acestea amintite şi mai presus de acestea a mai primit poporul cu pricina o ţară care să fie a lor şi o identitate de popor ales.

Şi cine încă nu este convins de acest lucru, este invitat să se gândească la venirea Fiului lui Dumnezeu însuşi printre noi, oamenii. Care dintre noi i-a meritat venirea, a Lui, care găseşte greşeli şi în îngerii Săi? Care dintre noi a luat asupra sa păcatul întregii lumi aşa cum a făcut El? A suferit cineva dintre noi cruce pentru fărădelegile celorlalţi? A coborât careva dintre noi la iad ca să scoată de acolo pe cei legaţi din veac? Nicidecum... Altul a făcut toate acestea pentru noi şi în locul nostru. Iar noi, de putem să strigăm împreună cu Duhul după mila Tatălui nostru celui din ceruri, o facem pentru că Altcineva a câştigat aceasta pentru noi, strigând cu lacrimi şi cu suspine negrăite.

Noi putem astăzi binecuvânta pe Dumnezeu doar în Acela care este binecuvântat în veac, căci a venit întru numele Domnului. Pentru noi Iisus Hristos a câştigat şi har şi dragoste şi Împărăţie, fără ca noi să merităm ceva din toate acestea, şi fără ca noi să fi făcut mare lucru.

Recunoştinţa, floare rară

Şi doar pe acestea cunoscându-le putem sesiza tristeţea din glasul Celui ce a întrebat: „dar ceilalţi nouă, unde sunt?” Nu preţ voia Domnul pentru vindecarea pe care a dăruit-o celor ce nu o meritau, ci voia recunoştinţă. Preţul se dă în schimbul a ceva, recunoştinţa este doar constatare, constatare a unei minuni, a unei bucurii, a unei binecuvântări. Doar unul din zece cunoştea cât de înnoitoare este uimirea în faţa lucrării lui Dumnezeu care întotdeauna vine ca un fur nu ca să ne prindă, ci ca să ne surprindă plăcut.

Mergând pe drum să se arate preoţilor, doar un vindecat de lepră avea să guste din vindecarea sufletului pe care o dau cuvintele Vindecătorului: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”. Ceilalţi au auzit de la preoţii Legii Vechi că sunt vindecaţi, doar unul însă este lăudat pentru credinţă. Ceilalţi nouă se bucură de vindecarea trupului, unul însă se bucură că Dumnezeu a binevoit întru el, căci „s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu”. Şi de aici ne-am învăţat noi, cei binecredincioşi, a aduce lui Dumnezeu sfinte euharistii, adică sfinte mulţumiri. Din glasul celui ce era odată lepros am priceput noi că la Dumnezeu nu putem intra decât cu inima deschisă a recunoştinţă.

Realitatea e mai dură…

De aceea şi cea mai mare slujbă, slujire adică, la care suntem noi făcuţi părtaşi este slujba Sfintei Euharistii. Doar atunci putem striga: „Ţie îţi mulţumim, căci am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată”. Şi curaj ne dă Trupul şi Sângele cel jertfit pentru noi, carnea adică a Aceluia ce a vindecat carnea leproşilor de durere şi respingere, Trupul Aceluia care va învia şi trupurile noastre, Sângele Aceluia care va curăţi şi vieţile noastre. Şi doar unul care gustă din acestea, potrivit poruncii Domnului, va putea pricepe cât de nevrednici eram şi cât de mult am fost bucuraţi, cât de departe am fost şi cât de aproape ne-am făcut.

În chiar inima Bisericii se află Euharistia, mulţumirea adică pentru Hristos şi pentru tot ceea ce El a făcut din veac pentru noi. Acolo, în inima Bisericii s-a aflat leprosul cel unul care a ştiut să spună: „Mulţumesc!”. Vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu, Hristosul a comparat-o cu un staul cu 100 de oi din care doar o oaie lipseşte, restul de 99 fiind la adăpost şi ferite de rătăcire. Acum însă, în Evanghelia numită a celor zece leproşi constatăm o realitate inversă: din zece doar unul este şi vindecat şi mântuit. Realitatea se pare că este întotdeauna mai dură decât normalul, decât ceea ce trebuie să fie umanitatea.

Dar dacă realitatea este una în care numai puţini se mântuiesc, dacă realitatea este a refuzului recunoştinţei, atunci cu atât mai rău pentru realitate. Noi suntem chemaţi să nu cădem vreodată din a mulţumi şi lăuda pe Domnul. Martoră responsabilizatoare şi încurajatoare ne este carnea putredă a unui lepros. Şi dacă această carne s-a mântuit, noi, cei pururea nemulţumitori mai avem încă o şansă.