Logica credinței

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

 „În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

În Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii este vorba despre o vindecare săvârșită de către Mântuitorul Hristos, de la distanță, numai prin cuvântul Său, plin de putere dumnezeiască. Acțiunea se petrece în Capernaum.

Minunea descrisă de Evanghelistul Matei are două tablouri, având ca personaj principal un sutaș, descris în două ipostaze diferite, interesante atât pentru Iisus, cât și pentru cititorul simplu al celor relatate. 

Descrierea minunii 

Într-una dintre zile, pe când Iisus intra în cetate, îl întâmpină un sutaș, adică un ofițer de armată, probabil păgân. Dacă în relatarea din Evanghelia după Ioan (4, 46 urm.) este vorba de aceeași minune, atunci sutașul din această Evanghelie este un „slujitor regal”, adică un dregător al tetrarhului Irod Antipa al Galileei și al Pereei și care putea fi, desigur, un ofițer. În acest caz, sutașul putea să nu fie, în mod neapărat, roman, pentru că, se știe, Irod Antipa își recruta trupele din toate regiunile învecinate. Irodienii își angajau, de regulă, ca ofițeri, sirieni sau greci.

Dar identitatea celor două minuni este puțin probabilă. În relatarea Evanghelistului Ioan este vorba de „fiul” acestui ofițer (In 4, 47.49-50), pe când în relatarea lui Matei (și a lui Luca 7, 1-10) este vorba de „sluga” acestuia. Oricum, ceea ce reiese clar din relatările evangheliștilor este faptul că el era păgân, și nu iudeu, foarte probabil, centurion în armata romană, aceasta în cazul în care relatarea lui Ioan (In 4, 47.49-50) nu este identică cu cea a Sinopticilor (Mt 8, 5-13; Lc 7, 1-10).

Acesta vine la Iisus și-i spune: „Doamne, sluga mea zace slăbănog în casă, chinuindu-se cumplit” (Mt 8, 6). Din aceste cuvinte nu reiese faptul că sutașul îi va fi adresat lui Iisus vreo rugăminte. Îl informează doar, simplu, despre starea gravă a sănătății slugii sale. De la Luca mai aflăm că slujitorul „era pe moarte” (7, 2). Dar în versetul anterior, din relatarea lui Matei (Mt 8, 5), se spune clar că „s-a apropiat de El, rugându-L…”. Desigur, nu putea să-L roage alt­ceva, în acest caz, decât să-i vindece sluga. De altfel, Mântuitorul îi și răspunde: „Voi veni şi-l voi vindeca” (Mt 8, 7). Din acest punct începe un alt tablou, în care vedem un alt sutaș, unul mai puțin obișnuit.

Sutașul neobișnuit 

În mod cu totul surprinzător, ofertei lui Iisus, de a veni în casa sa și a-i vindeca slujitorul, sutașul îi răspunde în acest fel: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi sluga mea se va tămădui” (Mt 8, 8). El știa că, potrivit legii fariseice, unui iudeu nu-i este îngăduit să intre în casa unui păgân (cf. F.Ap. 10, 9). Să-L fi cruțat pe Iisus de oprobiul iudeilor, dacă ar fi venit în casa lui? Nu știm.

Cred că în cuvintele sutașului trebuie să vedem altceva decât o simplă grijă față de popularitatea lui Iisus. Este vorba, mai degrabă, de exprimarea nimicniciei lui în fața Dumnezeului Iisus. Este o îmbinare a smereniei omului sincer cu credința sa într-o putere, care depășește legile după care existența se conduce. Sutașul exprimă, prin cuvintele rostite, credința sa în puterea cuvântului lui Iisus, deși, la o primă înțelegere, ele par a fi un aparent refuz.

În referirea sa la Iisus, sutașul depășește nivelul unei credințe obișnuite, care reclama prezența lui Iisus în spațiul de referință al minunii. Pentru el, Iisus nu era un simplu taumaturg, indiferent cât de neobișnuit era sau câtă putere avea. O astfel de credință o aveau și alții, și au și exprimat-o, atunci când i-au cerut ajutorul Mântuitorului Hristos (orbi, paralitici etc.). El se ridică însă, prin ceea ce spune, deasupra oricărui mod de exprimare și de mărturisire a credinței.

Felul în care îi răspunde lui Iisus arată că știa multe despre El, dar mai ales despre puterea Sa. Nu știm ce anume știa despre Iisus, și poate nu vom ști niciodată, dar e cert că nu știa puțin. Credința lui era una neobișnuită. De altfel, în final, vom vedea că Iisus și mărturisește acest lucru.

„Zi numai cu cuvântul şi sluga mea se va tămădui” (Mt 8, 8) este o exprimare a unei credințe unice în Sfintele Evanghelii! Iar ceea ce dă contur neobișnuit credinței sale, în puterea cuvântului lui Iisus, este lecția de logică prin care, simplu, cu o argumentare imbatabilă, o definește. Iată ce spune el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun unuia: Du-te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face” (Mt 8, 9).

Comentând aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „După socotința mea, sutașul se gândea că oștirile cele cerești, bolile, moartea și toate celelalte se supuneau lui Hristos, așa cum i se supuneau lui, ostașii săi… Cu alte cuvinte, sutașul spunea: «Tu ești Dumnezeu, eu sunt om; Eu sunt sub stăpânire, Tu nu ești sub stăpânire. Așadar, dacă eu, om fiind și sub stăpânire, am atâta putere, cu mult mai mult Tu, care ești Dumnezeu și nu ești sub stăpânire.» Sutașul voia să-L încredințeze cu tărie pe ­Iisus că nu rostește aceste cuvinte ca să arate că este vreo asemănare între ei, ci, dimpotrivă, foarte mare deosebire…”¹

Este, poate, cea mai simplă lecție de logică, compusă din doar câteva cuvinte, pe care istoria a consemnat-o, în redarea convingerii că autoritatea cuvântului vine din autoritatea persoanei care îl rostește.

Evanghelistul Matei spune că „Iisus S-a minunat” auzind această mărturisire a credinței. Și aceasta cu atât mai mult cu cât venea din partea unui păgân. Așa se face că El exclamă: „Adevăr vă grăiesc, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” (Mt 8, 10). Și, mai departe, întorcându-se spre cei care-L urmau, Apostolii și mulțimea de oameni, Iisus anunță, pe de o parte, universalismul chemării, prin Evanghelia Sa, la intrarea în Împă­răția lui Dumnezeu a tuturor celor care vor crede în El, iar, pe de altă parte, și lepădarea „fiilor împă­răției”, adică a iudeilor, cei dintâi chemați, care, datorită necre­dinței lor și a ignorării lui Iisus, vor pierde moștenirea făgăduită. Sentința lui Iisus e categorică: „Şi vă spun Eu vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în Împărăţia cerurilor, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 8, 11-12).

După pronunțarea acestei sentințe, Iisus se întoarce spre sutaș și rostește concluzia firească: „Du-te, să-ţi fie ție după cum ai crezut!” (Mt 8, 13). Iar Evanghelistul, în final, precizează rezultatul credinței lui: „Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela” (Mt 8, 13).

Interpretarea și mesajul minunii

Relatarea acestei minuni ridică și unele probleme de interpretare. Textul paralel din Luca (7, 1-10) pare a fi în contradicție cu cel din Matei, Luca relatând alte scene, cu alte personaje. Iată ce consemnează Luca: „Iar un sutaş avea un slujitor pe care-l preţuia şi care, bolnav, era pe moarte. Şi auzind despre Iisus, a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină şi să-i vindece sluga. Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicându-I: «Vrednic este să faci asta pentru el; că iubeşte neamul nostru; şi sinagoga, el ne-a zidit-o». Iar Iisus mergea cu ei. Şi nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El prieteni, zicându-I: «Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu. De aceea, nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine; ci spune prin cuvânt, şi sluga mea se va tămădui. Că şi eu sunt om pus sub stăpânire şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te! Şi se duce; şi altuia: Vino! Şi vine; şi slugii mele: Fă asta! Şi face». Iar Iisus, auzind acestea, S-a mirat de el şi, întorcându-Se, a zis către mulţimea care venea după El: «Vă spun Eu vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!» Şi când cei trimişi
s-au întors acasă, l-au găsit pe slujitor sănătos”.

Așadar, Luca amintește despre două așa-zise „delegații” care vin la Iisus: Prima delegație - formată din niște bătrâni ai iudeilor, trimiși de către sutaș să mijlocească ajutorul pentru sluga lui. Nu este vorba despre bătrânii din Sinedriu, adversari redutabili ai lui Iisus, ci de nişte localnici de vază cu care sutaşul, ca simpatizant al iudeilor, era în foarte bune relaţii. Mesajul lor constă în argumentarea gestului pe care ei l-au făcut, prezentând două lucruri în favoarea sutașului: iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o. De aceea, „vrednic este să faci asta pentru el” (Lc 7, 5). Deci, în relatarea lui Luca, nu vine sutașul la Iisus.

A doua delegație apare fiind formată din prieteni de-ai sutașului. Aceștia vin cu alt mesaj și-i relatează lui Iisus ceea ce sutașul le-a spus: „Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu. De aceea, nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine” (Lc 7, 7).

Iar din acest punct, continuarea relatării episodului e sinonimă cu cea de la Matei.

Cum trebuie să înțelegem aceste diferențe? Care e relatarea adevărată? Se contrazic Evan­gheliștii?

Răspunsul este: Nu se contrazic! Numai că Luca relatează, se pare, două momente anterioare, care preced întâlnirea suta­șului cu Iisus, și care fac parte din acest episod. Matei nu le mai consemnează. Este vorba de episodul celor două delegații. Matei consemnează doar întâlnirea sutașului cu Iisus adică al treilea moment (ultimul) din acest episod. Așa că Evangheliștii nu se contrazic, ci doar se completează.

Ca mesaj, aș dori să reflectăm la textul paralel din Luca, mai precis, la scena în care ni se spune că mai întâi au venit la Iisus bătrâni de vază, respectabili, din popor, și care mijlocesc pentru sutaș. Dar nu mijlocirea în sine este de remarcat, că de mijlociri nu ducem lipsă azi, ci ceea ce ei au spus, intervenind. Și, în acest cadru, importante sunt doar două cuvinte: Este vrednic! Aceste două cuvinte caracterizează toată personalitatea sutașului marcată de: modestie, recunoașterea stării lui în fața lui Dumnezeu, adică nevrednicia lui, lipsa acelui tupeu care nu te lasă să-ți recunoști limitele și te împinge, astfel, mereu în față.

Cele două cuvinte ale bătrânilor din popor redau întreaga ima­gine a caracterului sutașului și locul pe care acesta îl avea în conștiința lor. Poziția lui de ofițer superior i-ar fi permis să aibă tupeu. Dar nu s-a folosit de ea, ba, dimpotrivă, a evitat-o. Iar credința lui, bazată pe o logică, pe un raționament al faptelor, a rămas unică în paginile Evangheliilor.

Pornind de la acest caz, marcat profund de personalitatea acestui sutaș, înțelegem că doar atunci putem să spunem că am făcut binele cu adevărat, când alții, dez­interesat, mijlocesc pentru noi îna­intea lui Dumnezeu, spunându-I că suntem vrednici de ajutorul Lui. Oamenii, de obicei, nu prea recunosc meritele altora. Ca să poți recunoaște meritele altora, trebuie să ai o calitate: aceea de a fi sincer cu tine însuți și cu cei din jur. Așadar, aceasta e singura mijlocire permisă: aceea de a spune despre altul că e vrednic de stima ­obș­tească. Mijlocirea adevărată este un semn al respectului câștigat înaintea oamenilor. Este adevărat că bătrânii și prietenii sutașului din Evanghelie au fost rugați de către acesta să mijlocească pentru el, dar puteau să nu o facă! Au făcut-o, însă, observându-i calitatea sufletului de a nu îndrăzni să se arate el că e vrednic de-a avea musafir pe Dumnezeu!

Când cineva se roagă pentru tine, așa cum au făcut-o pentru sutaș cei din relatarea Evan­gheliștilor, e semn că ești socotit vrednic înaintea celui care o face, dar și înaintea tuturor.

Notă

¹ Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Col. PSB 23, București 1994, p. 334.