Logica economică și logica darului dumnezeiesc

Duminica a 16-a după Rusalii (Pilda talanților) Matei 25, 14-30

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și, apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!

Duminica de astăzi, a 16-a după Rusalii, ne aduce înainte pilda numită a talan­ților. Ascultând-o ne punem câteva întrebări: De ce oamenii au primit un număr diferit de talanți? De ce a existat o reacție atât de extremă a stăpânului la o minoră înțelegere economică? De ce răsplata și pedeapsa au fost atât de disproporționate față de miza aflată în această înțelegere pe care am putea-o considera parțială, atâta timp cât textul nu ne spune explicit că stăpânul le-ar fi cerut în mod direct să lucreze talanții? 

Să începem cu prima întrebare: de ce au primit slujitorii un număr diferit de talanți? Nu este acesta un mod nedrept de a împărți, un mod discreționar și autoritar? Evanghelistul ne explică faptul că stăpânul a oferit „fiecăruia după puterea lui”. Deci talanții sunt primiți în funcție de capacitatea fiecăruia de a primi și nu după bunul plac al stăpânului. Să reținem și faptul că de aici reiese că stăpânul îi cunoaște bine pe cei cărora le oferă talanții, de vreme ce nu face arbitrar această împărțire. Am putea chiar să spunem că cel care a primit un talant ar fi trebuit să lucreze mai puțin pentru a-l înmulți și ar fi avut de restituit o sumă mai mică decât ceilalți doi, deci, într-un anume fel, ar fi fost privilegiat.

Stăpânul din această pildă este Dumnezeu, prin urmare trebuie să recunoaștem că toți oamenii primesc de la El daruri, unii mai multe, alții mai puține, fiecare după putința proprie. Trebuie spus de la bun început: toți oamenii au talanți primiți prin dragostea lui Dumnezeu, chiar și atunci când nu știu bine care sunt aceștia. Atunci când talanții sunt echivalați cu talentul, lucrurile devin mai clare, iar pilda pare a ne spune că e nevoie să ne lucrăm talentul primit prin naștere. Sigur că noi nu știm de la început ce talent avem sau, dacă știm, nu ne putem da seama cât de mare este el, de vreme ce roadele talentului încep să fie vizibile abia mai târziu; dar cu toate acestea, odată cu trecerea timpului și cu munca noastră, lucrurile se clarifică. 

Există oameni fără talanți?

Am putea spune că, dacă la limită cineva crede că n-a primit de la Dumnezeu nici un dar, sau măcar nici unul semnificativ, el are datoria față de Dumnezeu să lucreze totuși. Lenea e pedepsită aspru. Chiar atunci când realitatea rezultatelor noastre pare dezamăgitoare, noi suntem îndem­nați de această pildă să lucrăm cu credință, să ne luăm energia din viitorul credinței, nu din dezamăgirile trecutului sau ale prezentului. De aceea trebuie să lucrăm cu ceea ce avem chiar în deplină nesiguranță, chiar fără a fi convinși că ceea ce va rezulta va fi ceva de primă mărime. E nevoie, așadar, să riscăm pentru Dumnezeu.

Căci dacă ni se pare că nu am primit nici un talant, să nu uităm că cel puțin pe unul l-am primit cu siguranță: cu toții avem talantul de a deveni fiii ai lui Dumnezeu, de a lucra la mântuirea noastră! Lucrarea oricărei virtuți reprezintă un răspuns pe care-l dăm lui Dumnezeu lucrând acest talant deloc minor. Chiar dacă rezultatele eforturilor noastre nu sunt comparabile cu cele ale oamenilor importanţi, Dumnezeu nu se uită la cât de mare e câștigul pe care noi îl vom da înapoi, ci la rodul însuși, chiar ascuns, oricât de mic, oricât de neînsemnat. Parabola ne spune că Dumnezeu nu se aștepta ca acela care primise un talant să dea înapoi încă cinci, dar se aștepta ca el să-l lucreze oricât de puțin. Iar în lucrarea mântuirii noastre, orice pas mic înseamnă enorm pentru că arată dispoziția noastră față de Dumnezeu, alegerea inimii noastre, chiar atunci când nu suntem în stare de rezultate notabile! În consecință, a lucra talantul nostru și a nu-l îngropa e mai important decât a avea câștig vizibil, fiindcă chiar lucrarea fără rezultat a talantului poate fi un câștig.

Osândă pentru „corectitudinea” celui care n-a înmulțit talantul

Oare chiar așa să fie? Să-l fi pedepsit stăpânul pe cel ce a îngropat talantul nu pentru că n-a adus câștig, ci pentru că n-a lucrat? Nu avem noi în această parabolă o logică economică? Să analizăm. Există indiscutabil aici o dimensiune economică, în care se ajunge până la crearea de profit. Cei doi care au lucrat talanții au adus un profit egal cu ceea ce primiseră la început. Ei au respectat această logică economică, pe care o cunoaștem cu toții din viața de zi cu zi, și au câștigat. Iată ce spune primul dintre ei: „Doamne, cinci talanți mi-ai dat; iată alți cinci talanți am câștigat cu ei”. Iar cel de-al doilea: „Doamne, doi talanți mi-ai dat; iată alți doi talanți am câștigat cu ei”. Lucrurile par clare din punct de vedere economic, avem de-a face cu niște pricepuți în a înmulți banii. Cel din urmă însă nu e priceput, ba pare chiar ezitant, înfrânt încă înainte de a începe, temător să nu piardă singurul talant pe care l-a primit. De aceea preferă să-l îngroape pentru a-l înapoia la venirea stăpânului. E onest, e corect, nu vrea să înșele: nu va câștiga talanți în plus, dar cel puțin nici măcar nu va pierde nimic. În plus, stăpânul nu i-a anunțat că trebuie să înmulțească talanții și, întorcându-se, se dovedește mai aspru decât un contabil, pentru că vrea înapoi mai mult decât a dat! Stăpânul din parabolă împinge logica economică până la dobândă, pentru că nu e mulțumit să primească doar ce era al lui! Iar cel care îngropase talantul este, din punct de vedere economic, neacuzabil: oare nu a dat el înapoi talantul pe care-l primise? Atunci de ce să fie pedepsit? Se pare că logica economică a acestei pilde nu ne duce prea departe, de aceea suntem nevoiți să avansăm către o altă logică a parabolei, o logică a darului.

Oriunde s-ar manifesta, egoismul e falimentar 

Dar am putea oare vorbi aici de dar? Dacă darul prin definiție este gratuit și nu cere nimic în schimb, aici, dimpotrivă, prin faptul că se așteaptă un câștig nu pare a fi vorba de dar. Și totuși am văzut că logica economică a parabolei nu e mulțumitoare, de aceea trebuie să ne întrebăm din nou: de ce a fost pedepsit cel care n-a înmulțit talantul? Am putea înțelege nedreptatea acestei pedepse (pentru că din punct de vedere economic este o nedreptate!), apelând la dar?

Ar trebui să înțelegem prin talant tocmai harul lui Dumnezeu, cel pe care Dumnezeu îl dă fără măsură, dar care este primit de către noi după puterea și disponibilitatea fiecăruia. Dumnezeu dă har celor trei slujitori, aș­teptând ca aceștia să-l lucreze. Cel care nu l-a lucrat s-a blocat pe sine în afara comuniunii cu Dumnezeu, a instituit o distanță a egoismului propriu, judecând lucrurile prea omenește. El s-a încrezut în rațiunea sa care-i arăta clar că nu are decât un talant, că stăpânul este „om aspru”, care seceră unde n-a semănat și adună de unde n-a răspândit.