Lucrarea Domnului în Ierihon

Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiin-du-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXXI-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea oraşului Ierihon.

Oraşul Ierihon, care se traduce prin „oraş al parfumurilor” sau „al palmierilor”, este o aşezare străveche din Ţara Sfântă, situat în apropierea graniţei dintre Israel şi Iordania.

„Ierihonul din Vechiul Testament este identificat în general cu Movila Tell es-Sultan din zilele noastre, la aproximativ 16 km N-V de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km N-V de Ierihonul modern (satul er-Riha) şi la vreo 27 km N-E de Ierusalim. Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S şi lată de circa 200 m la capătul de N şi înaltă de vreo 20 m. Ierihonul irodian şi din perioada Noului Testament este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayiq, la 2 km V de localitatea modernă er-Riha (Ierihonul de azi), şi astfel este la Sud de Ierihonul Vechiului Testament. Munţii Iudeii se înalţă abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre Vest.” ¹

Considerat ca fiind cel mai vechi oraş din lume, Ierihonul a intrat în istoria biblică odată cu sosirea poporului evreu în pământul făgăduinţei. În secolul al XIII-lea înainte de Hristos, vechea cetate canaanită a Ierihonului a fost cucerită de Iosua după ce acesta împreună cu tot poporul lui Israel au înconjurat de şapte ori cetatea în sunet de trâmbiţe. Acest eveniment istoric al ocupării cetăţii de către poporul evreu este prezentat în Cartea lui Iosua Navi din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (cf. Iosua 2-6). După ce au rătăcit prin deşertul Sinai vreme de 40 de ani, israeliţii s-au pregătit să treacă râul Iordan pentru a intra în Ţara Făgăduinţei, situată dincolo de Ierihon. Înainte de a face trecerea, Iosua, succesorul lui Moise, a trimis doi spioni care au intrat în oraş. Spionii au scăpat de a fi prinşi prin ajutorul desfrânatei Rahab, care locuia în zidul oraşului. Tot de la ea spionii au primit şi informaţii preţioase cu privire la Ierihon. Deşi Iordanul se revărsase în perioada în care israeliţii aveau să treacă, apa a încetat să mai curgă, în chip minunat, astfel încât toţi au trecut „pe pământ ca pe uscat”. Apoi au mers în jurul oraşului fortificat zilnic, timp de şapte zile suflând în şapte trâmbiţe şi strigând. În ziua a şaptea, zidurile s-au dărâmat, iar israeliţii au pătruns în oraş trecând totul prin foc şi sabie.

Distrus de invazia israeliţilor şi apoi de intemperiile vremurilor, Ierihonul din timpul lui Iosua nu a mai fost reconstruit timp de câteva secole. După aproximativ 400 de ani, în timpul domniei regelui Ahab (cca 874/3-853 î.Hr.), Hiel din Betel a întemeiat din nou Ierihonul (cf. III Regi 16, 34). Acest Ierihon a fost cel din timpul lui Ilie şi Elisei (cf. IV Regi 2, 4-5; 18-22). În câmpia Ierihonului, babilonienii l-au prins pe Sedechia, ultimul rege al regatului Iuda (cf. IV Regi 25, 5). Se pare că babilonienii au distrus mare parte din oraşul Ierihon, după exilul babilonian continuând să existe doar un Ierihon modest.

Ierihonul Noului Testament este situat la aproximativ 2 km de vechiul Ierihon, în locul numit Tulul Abu el-Alayiq. Aici, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă dotat cu apeducte, un hipodrom şi un teatru. De asemenea, a înfrumuseţat zona cu plantaţii de palmieri şi balsam, care aduceau venituri importante regatului.

Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierihonul era locul de întâlnire al evreilor care veneau din Pereea şi din Galileea, şi împreună mergeau spre Ierusalim la templu, pentru a sărbători Paştele. Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că şi Domnul Iisus Hristos a trecut de mai multe ori prin acest oraş în drumul său spre Iordan sau Ierusalim.

În partea de apus a Ierihonului se înalţă muntele Carantania, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol (cf. Matei 4, 1-11). După Botezul Său în Iordan, Mântuitorul Iisus Hristos merge în muntele Carantania să postească şi să se roage înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. Prin post şi rugăciune, Iisus, ca Om, se luptă cu diavolul şi respinge ispitele acestuia. În primul rând, respinge ispita sau tentaţia de a reduce existenţa umană la nivelul biologic al hranei trupeşti, şi afirmă necesitatea comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu, definitorie pentru demnitatea şi identitatea omului de fiinţă spirituală, creată după chipul lui Dumnezeu. Apoi, Iisus respinge tentaţia afirmării de sine egoiste a omului, fără iubire milostivă faţă de alţii, precum şi tentaţia stăpânirii sau dominării lumii materiale în uitare şi despărţire de Dumnezeu sau în stare de robie faţă de diavol. Prin postul Său, Iisus ne arată că omul este cu adevărat liber şi împlinit numai în comuniune cu Dumnezeu Cel Sfânt, veşnic şi infinit. În felul acesta, Iisus este noul Adam, Cel ce, prin postire, smerenie şi ascultare de Dumnezeu, corectează, vindecă şi ridică pe Adam cel vechi, cel căzut din Rai din cauza neascultării de Dumnezeu, nepostirii în relaţie cu materia, şi nepocăinţei pentru greşeală. Faptul că Iisus posteşte, se roagă şi respinge ispitele diavolului îndată după Botezul Său în Iordan ne arată că harul şi lucrarea Botezului, ca legătură spirituală a omului cu Dumnezeu se menţin în om prin post, rugăciune şi trezvie duhovnicească. Hrana spirituală adevărată este mai întâi împlinirea voii Tatălui ceresc: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34).

În apropiere de cetatea Ierihon, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe orbul din Evanghelia de astăzi, redându-i acestuia vederea trupească şi sufletească.

Acest episod al vindecării orbului ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind. Când orbul aude că o mulţime de oameni trec pe cale, el întreabă „ce este aceasta?” (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul” (Luca 18, 37). Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel ce a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Luca 18, 38).

După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?” (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41). În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 18, 42). În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare. Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?”, nu „ce vrei să-ţi dau?”. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, a mers după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (cf. Luca 18, 43). Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Cel mult milostiv Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Însă, în cazul de faţă, Mântuitorul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta”, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca omul acesta să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului. Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10). Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon, Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Acest Zaheu, mai-marele vameşilor (cf. Luca 19, 1-10), era un om lacom şi dornic să se îmbogăţească cu orice preţ. El impunea dări mai mari decât se cuveneau. Luând astfel din bunurile altora, el a nedreptăţit pe mulţi. Prin urmare, şi-a atras dispreţul şi ura tuturor concetăţenilor, tuturor vecinilor şi tuturor locuitorilor oraşului Ierihon. Desigur, Zaheu era în plus dispreţuit şi pentru că se punea în slujba unei stăpâniri străine, adică a stăpânirii romane în Israel. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând că Zaheu Îl caută, dintr-o curiozitate foarte tainică, urcându-se într-un sicomor, i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5). Însă, în momentul în care Iisus a intrat în casa sa, oamenii din jur au cârtit şi L-au judecat pe Mântuitorul, considerând că nu trebuia să intre în casa unui om atât de păcătos şi de lacom ca vameşul Zaheu. Dar tocmai această neaşteptată bunătate a lui Hristos faţă de vameşul Zaheu, pe care, desigur, acesta n-o merita, şi cinstea acordată lui l-au surprins, tocmai pentru că el nu le merita. Când Mântuitorul Hristos S-a autoinvitat în casa lui Zaheu, a produs o schimbare în acesta. Bunătatea nemeritată care i S-a arătat acestui om aspru şi lacom a produs în el pocăinţă şi dărnicie. Avem de-a face aici cu un om care se pocăieşte nu pentru că a fost certat, nici pentru că ar fi fost pedepsit în vreun fel, ci pentru că a fost onorat cu bunătate şi cinste, deşi nu le merita. Copleşit de milostivirea, de bunătatea şi de generozitatea Mântuitorului Iisus Hristos, vameşul Zaheu s-a schimbat într-o clipă şi a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 8-9), adică fiu al credinţei.

Vameşul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.

De asemenea, cetatea Ierihon mai este amintită în Noul Testament când Mântuitorul Iisus Hristos a rostit Pilda samarineanului milostiv (cf. Luca 10, 25-37). În această pildă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut însăşi taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufleteşte şi coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Totuşi, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieţii”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoţii şi leviţii Vechiului Testament. Însă aceştia au devenit cu timpul învăţători formalişti şi ritualişti ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinţei cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă şi îi dăruieşte viaţă veşnică. Ceea ce l-a distins pe samarineanul călător de preotul şi levitul Legii Vechi, cei care l-au ignorat pe omul căzut între tâlhari, este milostivirea sau bunătatea sufletului său. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, care este chip al Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă ridicarea sau vindecarea naturii umane, căzută în păcat şi rănită de patimi.

Potrivit tradiţiei, în secolele II-III după Hristos, în oraşul Ierihon exista o populaţie în majoritate creştină şi chiar o episcopie ortodoxă. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena au construit în zonă mai multe locaşuri pentru închinare, iar în împrejurimi existau foarte multe lavre şi peşteri în care trăiau renumiţi călugări şi pustnici. Acest fapt l-a determinat pe împăratul Justinian (527-565) să construiască sau să întemeieze aici alte locaşuri de închinare şi case de găzduire pentru pelerini. În secolele următoare, aşezămintele creştine de aici au fost întreţinute cu mari sacrificii, întrucât regiunea binecuvântată şi bogată de aici era deseori prădată de năvălitorii din răsărit. Odată cu venirea perşilor, în anul 614, şi cu venirea arabilor musulmani, în anul 638, aceste locaşuri bisericeşti au fost distruse, iar populaţia creştină a fost ucisă sau alungată. Este important de menţionat că pe valea Hozevei din apropierea Ierihonului perşii au omorât numai în anul 614 peste trei mii de călugări, martirizaţi pentru credinţa lor în Hristos. Deşi prin secolul al XII-lea cruciaţii au încercat să restabilească faima creştină a oraşului Ierihon, totuşi ţinutul a rămas în scurt timp izolat şi ocupat de musulmani până după Primul Război Mondial, când Ierihonul a început să recapete oarecum gloria de altădată.

În anul 1995, datorită mulţimilor de pelerini români care vizitau Ţara Sfântă, s-a decis construirea unui Aşezământ românesc la Ierihon, prin grija deosebită a Părintelui Arhimandrit Ieronim Creţu, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan şi Ierihon). Terenul pentru viitorul aşezământ a fost donat de un credincios ortodox român, domnul Dumitru Samoilă, iar lucrările de construcţie au început în anul 1999, cu sprijinul financiar al Patriarhiei Române, al Statului Român şi al multor pelerini donatori. La construcţia propriu-zisă au ajutat foarte mult, în mod gratuit, muncitorii români aflaţi în acea perioadă în Israel. Acum, aşezământul are o biserică şi un paraclis pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi un cămin pentru primirea pelerinelor români, lucrările fiind aproape finalizate.

Construirea acestui aşezământ românesc a fost motivată şi de faptul că în apropierea oraşului Ierihon este situată Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, în a cărei biserică se află moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (1913-1960), care la 8 august 1980 au fost găsite neputrezite în peştera „Sfânta Ana” din pustiul Hozeva, locul unde s-a nevoit el în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti. Sfântul Ioan Iacob a fost trecut în rândul sfinţilor din calendar de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 20 iunie 1992, având ca dată de prăznuire ziua de 5 august.

În prezent, Sectorul de pelerinaje al Patriarhiei Române organizează periodic pelerinaje în Ţara Sfântă, iar pelerinii români sunt cazaţi la Aşezământul românesc de la Ierihon, unde pot asculta Sfânta Liturghie în limba română, se pot spovedi şi se pot împărtăşi. Iar apoi pot vizita locurile biblice în care Hristos Domnul a predicat Evanghelia şi a săvârşit multe minuni, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Astăzi, pelerinajele la Ierihon şi la alte locuri sfinte ajută la întărirea credinţei, sporirea evlaviei şi aduc multă bucurie celor care păşesc pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos şi ale sfinţilor Săi. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Cf. Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştinã, Oradea, 1995, p. 557.