Mântuirea noastră e posibilă doar în comuniune cu aproapele

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

Biserica noastră măr­tu­risește răspicat caracterul revelat al Sfintei Scripturi: tot ceea ce ea conține, toate cărțile scrise de diferiți autori, toate relatările istorice, toate sfaturile și îndemnurile către înțelep­ciune, bunătate, căință, virtute au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt și de aceea ele cuprind Adevărul. Ce să spunem atunci despre cuvin­tele Mântuitorului, cuprinse în ­Evanghelii, dar care au fost rostite efectiv de Acesta, într-un spațiu și într-un timp concret, istoric, dovedit cu mărturii ale contemporanilor Săi? Nimic altceva decât că, de vreme ce au fost rostite de Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), acestea trebuie crezute cu toată ființa noastră și puse în aplicare, spre sporirea noastră duhovnicească și spre dobândirea Împărăției.

În Duminica aceasta, la Sfânta Liturghie se aduc în atenția credincioșilor cuvintele Mântuitorului privitoare la Judecata universală, așa cum le-a consemnat Evanghelistul Matei în capitolul 25, 33-46.

Dacă ar fi să rezumăm într-o frază concisă mesajul acestei Evanghelii, am spune astfel: egoismul, iubirea de sine (filautia) și preocuparea exclusivă de propria persoană ne duc în iad, iar altruismul, iubirea de aproapele și ajutorarea acestuia ne duc în Rai.

Imaginați-vă pentru o clipă cadrul Evangheliei și decorul ei: vedem o sală de judecată în mijlocul căreia se află un tron pe care șade Hristos, de data aceasta ca Judecător, și o mulțime de oameni pe care Judecătorul lipsit de părtinire îi separă în două cete, în funcție de faptele pe care le-au făcut în viața lor pământească: de o parte oile, simbol al comuniunii, de altă parte caprele, simbol al izolării egoiste. Pe măsură ce Judecătorul își argumentează acțiunea - aceea de a separa oamenii în două cete, în funcție de faptele lor -, ne dăm seama că, de fapt, oamenii înșiși sunt cei care își hotărăsc soarta lor de după moarte, soarta lor veșnică, și că, de fapt, Domnul Hristos nu face decât să pronunțe cu voce tare opțiunea liberă a fiecăruia... 

Şi omul este iubire

Ca să înțelegem bine toate aceste lucruri, este nevoie însă de o întoarcere la începuturi, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om. Evanghelistul Ioan ne spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Acest enunț ne arată fără dubiu că Dumnezeu este pluralitate de persoane: El nu poate să fie iubire dacă e singur; iubirea de sine însuși nu e iubire adevărată, ci e iubire idolatră, egoistă. Dimpotrivă, Dumnezeu este iubire fiindcă este Tată, Fiu și Duh Sfânt. Creat după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27), omul este ca o făptură însetată de iubire, capabilă să ofere și să primească iubire, o făptură chemată la comuniune. „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit lui” (Fac. 2, 18). Ajutorul despre care vorbește aici Dumnezeu este femeia, însă nu trebuie să ne gândim imediat la lucru­ri prozaice, banale, cu care o femeie îl poate ajuta pe bărbat: spălat, călcat, gătit, crescut copii etc. Este vorba, dimpotrivă, de ajutorul pe care femeia îl poate oferi bărbatului pentru ca amândoi să devină asemenea lui Dumnezeu: o conlucrare care să imite chipul iubirii intratreimice. Dacă Dumnezeu este iubire și dacă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, atunci și omul este iubire; și pentru a fi iubire, e necesar să existe cel puțin doi, a căror iubire reciprocă dă naștere celui de-al treilea, pruncului, realizându-se astfel treimea umană plină de iubire. Iar de la această iubire umană întreită asemănarea omului cu Dumnezeu se realizează prin revărsarea iubirii noastre către aproapele: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39) și „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34).

Revenind la Evanghelia din ziua de azi, textul ne spune că soarta noastră de după moarte va fi în funcție de cum am împlinit această poruncă a iubirii aproapelui. Hristos Se identifică cu fiecare dintre semenii noștri, este prezent în fiecare suferință umană, de aceea, dacă vom alina suferințele fizice sau morale ale unui semen de-al nostru, Îl vom îndatora pe Hristos Însuși, Care nu rămâne niciodată dator. Soarta noastră postumă este, în fapt, o prelungire a felului de viață pe care am dus-o aici, pe pământ: am ales să trăim în comuniune cu frații noștri, să-i ajutăm, să-i considerăm frați (de vreme ce toți avem același Tată în ceruri) și, de aceea, să ne pese și de soarta lor, atunci și dincolo vom continua această viață comunitară, în comuniune cu toți drepții și sfinții, cu Maica Domnului, cu îngerii și cu Sfânta Treime. Dimpotrivă, dacă aici pe pământ am trăit o viață solitară, egoistă, interesându-ne și păsându-ne doar de noi și de bunăstarea noastră, și după moarte vom trăi tot ­singuri, izolați, nevăzând și neauzind pe nimeni. 

„Mă iubești tu pe Mine?”

Dar tocmai această izolare va fi chinul nostru veșnic. Trecând pragul morții, vom cunoaște adevărul, iar adevărul în privința noastră este că tot ceea ce ne asigură fericirea este tocmai o viață de comuniune, o viață de iubire împărtășită. Părinții Bisericii vorbesc foarte clar de faptul că Raiul nu este nimic altceva decât o comuniune de iubire împăr­tășită, în timp ce chinul iadului constă în dorința de iubire care nu se mai poate împlini. Cum spunea și Dostoievski: „Iadul ­este neputința de a iubi”. Sfântul Sofronie Saharov spune că, la Judecata universală, Hristos ne va pune o singură întrebare, iar răspunsul la această întrebare ne va așeza de-a dreapta sau de-a stânga: „Mă iubești tu pe Mine?”. Dacă vom răspunde „Da”, vom fi mântuiți, dacă vom răspunde „Nu”, vom fi osândiți. „Ce simplu e!” - ar spune cineva. Din păcate, fiecare va putea da doar acel răspuns care va oglindi felul de viață pe care l-a dus: vor răspunde cu „Da” cei care și-au ajutat semenii, vor răspunde cu „Nu” egoiștii.

Avem nevoie unii de alții pentru a ne mântui

Evanghelia din ziua de azi ne arată cât se poate de clar că mântuirea ține fundamental de comuniune. Avem nevoie unii de alții pentru a ne mântui. Mântuirea fiecăruia se realizează prin ceilalți: necăjiții, întristații, bolnavii, flămânzii, însetații, cei aflați în închisori, toți aceștia contribuie decisiv la mântuirea sau la osândirea noastră. Dacă am fost sensibili la nevoile lor, și Hristos va fi sensibil la nevoile noastre, pentru că prin această ajutorare a aproapelui am dat dovadă de dragoste, am dat dovadă că am actualizat chipul lui Dumnezeu din noi. O istorisire plină de tâlc, scrisă de scriitorul rus Feodor Dostoievski în romanul său capodoperă „Frații Karamazov”, vine să întărească cele spuse: „A fost odată ca niciodată o femeie rea și hapsână. Și femeia aceea a făcut cât a făcut umbră pământului și, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Și murind, n-a lăsat după ea nici o faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea și au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal și-și tot frământa mintea: «Oare ce faptă virtuoasă o fi săvârșit în viața ei, ca să pot pune o vorbă bună pentru ea la Dumnezeu?» Și aducându-și aminte, se duce el și-I spune lui ­Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir de ceapă și l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă». «Ia firul acela de ceapă, zice Dumnezeu, și dă-i-l să se agațe de el, și pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbutești s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum». Îngerul a coborât degrabă în iad și, întinzându-i firul de ceapă, a zis: «Apucă-te vârtos de el, femeie, și eu am să te scot afară». Și a început să tragă binișor, binișor de fir, până ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalți osândiți, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agățat care mai de care de ea, să-i tragă și pe ei afară. Scorpia de femeie, însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare și să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine și firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad și arde și acum în focul gheenei. Îngerul a izbucnit în plâns și a plecat”. 

Ajutorarea aproapelui se împlinește la Liturghie

Istorioara de mai sus ne arată că mântuirea noastră este posibilă doar în comuniune cu aproapele. „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11), dar această întoarcere înseamnă nu numai părere de rău pentru relele săvârșite, ci și o întoarcere efectivă spre celălalt, spre nevoile, tre­buin­țele și suferințele lui. Ajutorarea aproapelui se poate face în diferite forme: milostenii, sfaturi bune, rugăciune pentru el. Sub ultima sa formă, aceea de rugăciune, ajutorarea aproapelui se împlinește cel mai bine prin participarea noastră la Sfânta Liturghie. Ne adunăm la ­Biserică în zi de duminică și de sărbătoare pentru a forma o mare familie și pentru a ne ruga nu numai pentru noi, ci mai ales pentru toți cei care fac parte din această familie. Mersul nostru la biserică este un semn vizibil al faptului că ne pasă, că nu suntem indiferenți față de ceilalți membri ai comunității din care facem parte.

Întrebat de un reporter al ­zilelor noastre ce înseamnă a-ți iubi aproapele, un pustnic a răspuns astfel: „Dacă mă tai la un deget, mă doare. Dacă îmi rup un picior, mă doare. Așa să mă doară și inima de matale...”. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne înmoaie inima astfel încât, în ciuda bombardamentelor mediatice zilnice, prin care suntem îndem­nați să ne trăim viața după bunul plac, căutând să ne satisfacem toate dorințele, să alegem să trăim în comuniune de iubire și de ajutorare reciprocă, spre slava lui Dumnezeu, adică spre slava Iubirii celei veșnice.