„Mare este credința ta; fie ție după cum voiești!”

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

În duminica aceasta, Sfânta Biserică a rânduit să citim la Sfânta Liturghie un text din Evanghelia scrisă de Sfântul Ap. Matei. Acesta relatează un eveniment foarte important de la începutul activității publice a Mântuitorului.

După Botezul de la Iordan, Mântuitorul a fost dus de Duhul în pustie pentru a fi ispitit. După aceea, a mers la Ierusalim, cu ocazia Paștilor din acel an (anul 28 p.Hr.), unde s-a remarcat deja destul de bine, încât a primit vizita lui Nicodim, membru al sinedriului. S-a întors la Iordan, rămânând în partea dreaptă a râului unde ucenicii Săi botezau (Ioan, 4, 2), El concentrându-se pe propovăduirea Evangheliei și pe vindecarea suferințelor celor aduși la El. Între timp, Sfântul Ioan a mers mai spre nord, la Enon, unde a continuat botezul său. Se pare că, între timp, tensiunea dintre Sfântul Ioan Botezătorul și Irod se acutizase, încât Irod Antipa l-a arestat, în vara aceluiași an, ca apoi să-l execute.

Mântuitorul a părăsit Iudeea, a mers în Galileea, se pare, chiar în Nazaret, unde a fost rău primit de concitadinii Săi. Situația era încordată. Irod a aflat despre activitatea excepțională a lui Iisus, având impresia că era posibil ca Iisus să fie, de fapt, Ioan înviat, executat din porunca sa (Mat. 14, 1-2). Aceasta confirmă faptul că Iisus a intrat repede în sfera de interes a lui Irod (pe care Mântuitorul l-a evitat statornic în timpul activității Sale publice). Nu numai Irod era curios cu privire la activitatea, deja impresionantă, a lui Iisus, ci și autoritățile din Ierusalim, care au trimis o delegație, formată din farisei și cărturari, cu scopul de a observa îndeletnicirea lui Iisus și a ucenicilor Lui. Mulțimile de oameni Îl înconjurau și se foloseau de învățăturile Sale și de puterea Lui vindecătoare.

Spre a evita o înțelegere între autoritățile religioase și Irod, care ar fi putut pune în pericol desfă­șurarea activității Sale, și pentru a potoli entuziasmul, se pare, destul de superficial, al mulțimilor, Mântuitorul a plecat, pentru o vreme, în părțile Tirului și ale Sidonului, vrând totodată să-i pună pe ucenici să aibă o experiență care să le sporească și să le nuanțeze formația pentru vremea când aveau să-L mărturisească pe Hristos în Samaria și în întreaga lume. Teritoriul în care s-a retras Mântuitorul cu ucenicii Săi făcea parte din provincia Siria, unde Irod nu avea autoritate și unde delegația de la Ierusalim nu avea influență.

Tirul și Sidonul erau două dintre cele mai vechi porturi feniciene la Marea Mediterană, conduse de regi. Au fost celebre datorită navigatorilor și specialiștilor în construcția de corăbii. Fenicienii au fost cei mai mari navigatori ai Antichității. Corăbiile lor făceau comerț cu cele mai vestite orașe de pe țărmurile Mării Mediterane. Fenicienii din Tir și Sidon au construit mai multe colonii pe țăr­mu­rile Mediteranei, între care celebra Cartagina. Regele Solomon a angajat marinari din Tir și Sidon pentru flota sa care mergea până în Tarsis, Gibraltarul de azi (1 Regi, 9, 26; 10, 22). Din Tir a fost celebra Izabela, care impusere idolatria în Regatul de Nord al Israelului
(1 Regi, 16, 31; 19, 1 și urm.; 2 Regi, 9, 30). Ilie fusese primit în casa văduvei din Sarepta Sidonului (1 Regi, 17, 18). Alexandru cel Mare, în secolul al IV-lea a.Hr., a cucerit aceste orașe, impunând limba greacă. Începând din vremea lui Alexandru cel Mare, în acea regiune s-au ­stabilit mulți greci. În vremea Mântuitorului, Tirul, Sidonul și ținuturile din jurul lor făceau parte din provincia Siria. Populația acelui ținut era, se pare, grecofonă, chiar dacă nu era în întregime de origine grecească.

Mântuitorul a mers acolo, intenționând să petreacă o vreme, discret și ferit de cei care veniseră să strângă informații în vederea condamnării Sale. Evanghelistul Marcu ne spune că Iisus a intrat într-o casă, cu toată discreția posibilă. Cu toate acestea, auzind că Iisus se găsește acolo, o femeie, grecoaică, sirofeniciană (Marcu, 7, 26), deci păgână, a venit, rugându-L stăruitor să-i vindece fata care era crunt chinuită de un demon. De vreme ce Mântuitorul era cunoscut în acele ținuturi, înseamnă că în mulțimile care-L căutau pe Iisus erau și locuitori din afara Palestinei. Femeia îl ruga insistent pe Iisus, cu cuvintele: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon” (Mat. 15, 22-23). Inițial, Iisus nu a avut nici o reacție la strigătele insistente și disperate ale acelei mame.

Din câte știm, evreii evitau pe cât posibil contactul cu păgânii, socotind pe cei care nu aparțin de religia lor „goim” (câini). Nici păgânii nu erau prea dornici de întâlnirea cu evreii, acei oameni care-i socoteau câini. Iisus venise în ținuturile acelea însoțit de ucenici, ei înșiși crescuți în mentalitatea, greu de depășit, pe care toți evreii o aveau față de păgâni.

Era un moment interesant: pe de o parte, o femeie, care, ieșind din „hotarele/ținuturile ei” păgâne (din propria ei autosuficiență păgâno-liberală), cerea ajutor evreului Iisus, căruia I se adresa cu numele său profetic de „Fiul lui David”; pe de altă parte, ucenicii lui Iisus, deranjați sau uimiți de insistențele acelei femei, depășesc propria lor autosuficiență monoteistă și-L roagă pe Iisus să dea curs rugăciunii femeii și să-i vindece fiica, scăpând, în acest fel, de riscul ca aceea să continue să strige în urma lor. Mântuitorul le-a răspuns: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui ­Israel” (Mat. 15, 24).

Prin tăcerea și cuvintele Sale, Mântuitorul a intenționat să-i pună pe reprezentanții celor două popoare să intre într-un proces de vindecare de propriile lor auto­suficiențe: una păgână și alta dată de monoteismul orgolios al des­cendenților lui Avraam. În ciuda faptului că nu i s-a răspuns rugă­minții, cu o „nerușinare vrednică de laudă” (Sfântul Ioan Hrisostom), femeia a venit la Iisus și L-a rugat direct: „Doamne, ajută-mă!” (Mat. 15, 25). Suferința copilului era suferința ei.

Acum Iisus (constatând că și în atitudinea ucenicilor Lui se produsese o schimbare) îi răspunde: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci cățeilor”.

El nu a folosit cuvântul „câine”, așa cum a făcut-o în Predica de pe Munte (Mat. 7, 6), referindu-se la câinii de pe drumuri, murdari și abandonați sau la cei despre care Sfântul Pavel îi îndemna pe filipeni să fugă (Fil. 3, 2), ci la căței, cei care se găseau, probabil și atunci, prin locuințele unor oameni. Era un răspuns în care se vedea un anumit dram de bună­voință în atitudinea lui Iisus. Femeia insista în rugăciune, iar Iisus i-a dat o speranță, care a făcut-o să preia sensul cuvintelor lui Iisus și să spună, cu încredere și speranţă: „Da, Doamne, dar și cățeii se hrănesc cu fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Prin tăcerea și răspunsul dat rugă­minții femeii, Mântuitorul a vrut să pună în evidență credința acelei păgâne, schimbând totodată și atitudinea ucenicilor Săi față de neevrei. De aceea i-a spus femeii: „O, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești! Și s-a vindecat fiica ei în ceasul acela” (Mat. 15, 28).

Merită remarcat faptul că, în istorisirea de față, Mântuitorul a vindecat o persoană pentru rugăciunea și credința altei persoane, de unde necesitatea să ne rugăm pentru alții. De data aceasta, era pentru a cincea oară când Mântuitorul scotea în evidență necesitatea credinței pentru înfăptuirea minunilor. Sutașului i-a vindecat sluga, proporțional cu credința aceluia (Mat. 8, 13), slăbănogul adus pe pat a fost vindecat pentru credința celor care au depus efortul de a i-L aduce spre vindecare (Mat. 9, 2), femeia cu scurgere de sânge a fost vindecată pentru credința ei (Mat. 9, 22), orbii au fost vindecați pentru credința în puterea vindecătoare a lui Iisus (Mat. 9, 29).

Din textul citit astăzi la Sfânta Liturghie constatăm că femeia cananeancă avea credință mare.

El întâlnise existența și inexistența credinței. În funcție de calitatea credinței celor care veneau la El, aceștia aveau sau nu acces la darurile pe care El le putea oferi. În Nazaret, spre exemplu, nu a făcut nici o minune din cauza necredinței locuitorilor acelui oraș. El a întâlnit oameni necredincioși (care-și asumau sau nu riscurile necredinței), a întâlnit oameni cu credință puțină, a recomandat credința cât grăuntele de muștar (adică acea credință aparent mică, neînsemnată, dar dinamică) și a rămas uimit de marea credință pe care a văzut-o la femeia cananeancă. O asemenea credință nu poate rămâne fără urmări fericite. Ce înseamnă, însă credința mare?

Nu este acea credință care îți conferă comoditate psihologică sau metafizică. Este acea credință dinamică, activă și activată de încrederea și de fidelitatea față de ceea ce crezi și, mai ales, de fidelitatea față de Cel Căruia îi dai crezare. Este acea credință care, unită cu încrederea și stăruința în ceea ce crezi, devine putere, devine virtute, care poate germina fapte ale credinței, de așa natură, încât să schimbe viața celui care crede în sensul a ceea ce a crezut. Credința mare este cea care-l face pe omul care crede să acționeze în sensul celor crezute.

 Marea credință este aceea care dă motivație și justifică stăruința în insistența de a dobândi ceea ce cauți să dobândești. Este credința cananeencei, cândva o femeie anonimă, care (după o tradiție datând din secolul al III-lea) a devenit creștină, împreună cu fiica ei, purtând numele de Justa, iar fiica ei de Berenice.

Fie ca exemplul acelei alese femei să ne întărească fiecăruia dintre noi credința, în așa măsură, încât, chiar dacă nu va ajunge să fie o credință mare, să fie măcar cât o sămânță de muștar!