Mărturisirea credinţei

Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor) Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Duminica aceasta este rânduită să amintească pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, câţi au existat în istorie. Sfânta Biserică ne pune înainte, cu acest prilej, un text din Sfânta Evanghelie după Matei, care vorbeşte despre datoria de a mărturisi credinţa, aşa cum sfinţii au mărturisit-o cu viaţa şi chiar moartea lor.

Textul lasă loc câtorva întrebări, în aparenţă uşor de răspuns. O să încercăm să ni le punem împreună şi să căutăm tâlcul cel adevărat al celor spuse de Mântuitorul.

Apostolii care au auzit aceste sentinţe, după cum vedem, categorice şi severe şi, să recunoaştem, greu de înţeles şi de pus în practică, nedumeriţi, l-au pus pe Sfântul Apostol Petru să-L întrebe pe Mântuitorul: „Doamne, iată noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie. Ce va fi cu noi?” Mântuitorul i-a consolat: „Adevărat vă grăiesc vouă că, la naşterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, atunci şi voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, veţi şedea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).

După ce i-a răspuns aceasta Sfântului Apostol Petru, a mai adăugat însă ceva şi pentru toţi ceilalţi, un cuvânt care se adresa tuturor oamenilor, nu numai Sfinţilor Apostoli: „Şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29). După ce a spus acestea, a făcut o încheiere cam neaşteptată, faţă de speranţele pe care li le dăduse: „Însă mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30).

Acum, după ce am parcurs întregul text al Sfintei Evanghelii, alcătuit din pericope disparate în Evanghelia după Matei, dar rânduite anume aşa, ca să se potrivească amintirii şi înţelegerii de către noi a sacrificiilor şi răsplătirii sfinţilor, ne dăm seama că, într-adevăr, textul cere explicaţii cu privire la câteva din cuvintele rostite de Mântuitorul în convorbirea Sa cu ucenicii Săi. Cum adică: să nu iubeşti pe tată şi pe mamă? Sau: cei dintâi să fie pe urmă, şi cei de pe urmă să fie întâi?

Pentru a reuşi să înţelegem acest lucru, va trebui să le lăsăm deocamdată deoparte şi să revenim la semnificaţia sărbătorii de astăzi. Să ne aducem aminte că Biserica ne-a pus în faţă, înainte de orice, textul despre necesitatea mărturisirii lui Iisus în faţa oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declaraţie de credinţă.

Ce înseamnă mărturisirea credinţei?

Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus Hristos în faţa oamenilor? Înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe Creatorul universului şi al oamenilor. Înseamnă a-L recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Prin urmare, înseamnă a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi cu privire la sfârşitul nostru.

A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.

Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naştere? De propriii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri, dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El, şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.

La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Sfintei Evanghelii: să ne mărturisim legătura noastră cu Dumnezeul Cel ceresc şi cu Fiul Său, Iisus Hristos, pe care Îl acceptăm ca Mântuitor şi Care ne conduce spre Împărăţia cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare nu putem fi creştini.

Cum trebuie să ne mărturisim credinţa?

În trei feluri. În primul rând mărturisim credinţa în Dumnezeu sub chipul Sfintei Treimi, prin Simbolul credinţei, în taina sufletului nostru şi în comunitate, aşa cum facem, de altfel, în biserică, în timpul slujbei Sfintei Liturghii, când îl recităm în comun: „Cred într-unul Dumnezeu… şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul”.

Prin Simbolul credinţei facem o mărturisire de credinţă. Dăm mărturie despre Dumnezeu Cel în Treime, despre credinţa noastră în Dumnezeu-Stăpânitorul, Creatorul, Proniatorul, adică Cel care are grijă de noi şi de lumea creată de El şi, desigur, despre Dumnezeu-Judecătorul. Îi recunoaştem acest drept de a ne judeca, după criteriile legilor morale pe care ni le-a predat Mântuitorul şi ni le-au transmis Evangheliştii, ceilalţi autori ai Sfintei Scripturi şi Sfinţii Părinţi în sinoadele ecumenice.

În al doilea rând, dăm mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toţi avem o familie şi, prin urmare, suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu celor care ne-au adus pe lume, şi fraţilor noştri, şi celor pe care îi aducem noi în lume, şi pe care îi aducem numai pentru că Dumnezeu le dă viaţă, nu pentru că noi le dăm viaţă, căci viaţa vine numai de la Dumnezeu. Aşadar, în familie dăm a doua mărturie despre Dumnezeu-Tatăl, despre Iisus Hristos şi despre Duhul Sfânt.

În al treilea rând, dăm mărturie, după cum spune chiar textul Sfintei Evanghelii, în faţa oamenilor, adică unul faţă de altul, în public, nu numai privat, nu numai în ascuns, adică nu numai ca pe o declaraţie de credinţă personală, făcută în faţa propriei noastre conştiinţe, ci ca pe o declaraţie publică, făcută în faţa celorlalţi. Deci acest lucru trebuie să-l reţinem: Iisus cere în chip expres o mărturisire publică de credinţă. Nu numai una ascunsă. Una deschisă şi, după cum am auzit din text, este atât de categorică această cerere, încât Mântuitorul nu se mulţumeşte să spună numai afirmativ: pe cel ce Mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui, ci revine, repetând ideea şi la modul negativ, spre a o întări, aşa cum face şi atunci când vorbeşte despre Judecata de Apoi. El spune: „Dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10, 33). Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca martor al apărării în faţa Judecăţii celei din urmă. Mulţi sunt tentaţi să creadă că, dacă fac numai o mărturisire de conştiinţă, e de ajuns. Stăm de vorbă cu cineva şi, fie din ruşine, fie din indiferenţă, arată faţă de Mântuitorul dacă nu chiar necredinţa, în orice caz o superioară indiferenţă, deşi poate consideră că, interior, el crede cu adevărat.

Dacă îi confruntăm pe unii ca aceştia cu textul Sfintei Evanghelii, nu prea îi avantajează o asemenea atitudine. Oare n-ar fi mai cinstit să fie oneşti şi, dacă sunt credincioşi, să spună că sunt? Dacă nu cred, să fie de asemenea oneşti şi să spună că nu cred? Să nu ne închipuim că, de credem numai în conştiinţa noastră, dar Îl negăm pe Dumnezeu la vedere, ne îndreptăţim în faţa lui Dumnezeu. Credem că acest lucru e în măsură să ne dea multora de gândit. Mulţi, la un examen personal, serios, ar constata de câte ori nu s-au aflat cu totul în rânduială atunci când a fost vorba să facă o declaraţie de credinţă!

În istorie, mărturisitori au fost în primul rând Sfinţii Apostoli, iar după aceea au fost cei care au crezut în Mântuitorul, în învăţătura Lui, în Învierea Lui şi care L-au mărturisit în faţa oamenilor. Cei dintâi care L-au mărturisit în faţa oamenilor, cu preţul vieţii lor, au fost martirii. Pe aceştia, laolaltă cu toţi ceilalţi sfinţi, îi sărbătorim noi astăzi.

Dumnezeu şi casnicii noştri

Rămân totuşi câteva dileme posibile, pe care le poate naşte în mintea unora Sfânta Evanghelie de astăzi. Este puţin cam enigmatic cuvântul acesta: „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe frate sau pe soră mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Ce înseamnă acest cuvânt? Sunt mulţi care îl interpretează în sensul că trebuie să te lepezi de tată şi de mamă, şi trebuie să te ocupi numai de Dumnezeu; adică să trăieşti numai în rugăciuni şi pe lângă biserică. Să fie Dumnezeu împotriva familiei? A iubirii de părinţi şi de fraţi? Dar atunci cum mai rămâne cu porunca rămasă valabilă în vecii vecilor: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta?” Este aici o contradicţie între două învăţături ale Sfintei Scripturi?

Nu există nici o contradicţie. Textul trebuie citit atent, deoarece el spune: cine iubeşte „mai mult”, adică cine este în stare să se lepede de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu este vrednic de atenţia lui Dumnezeu. Acela îşi va pierde mântuirea. Acest lucru nu-l permite Dumnezeu. Dar nu înseamnă să nu iubeşti pe tată şi pe mamă, pe copii şi familia ta. Trebuie să observăm nuanţa: „mai mult decât pe Mine”, adică acela este vinovat, care îşi face Dumnezeu din lucruri pământeşti. Asta spune textul acesta. Se rătăcesc cei care, folosindu-se de acest text, abandonează copiii bolilor şi nu-i duc la tratament, sub pretextul că ei iubesc pe Dumnezeu şi că lasă totul în seama lui Dumnezeu.

Apoi, mai este şi textul celălalt care spune: „Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 20).

Mântuitorul răspunde prin aceste cuvinte Sfinţilor Apostoli la o întrebare directă: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?” Deci răspunsul este mai întâi un răspuns limitat la întrebători, la soarta lor în Împărăţia cerurilor. Le spune că vor şedea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dar îndată generalizează: „Şi oricine a lăsat case…”, cu sens de viitor: oricine va lăsa…, aceasta fiind o proorocie despre soarta celor care-şi vor alege o cale mai grea de realizare a sfinţeniei, care vor alege viaţa monahală pentru a se dedica rugăciunii. Se ştie însă că nici aceştia nu sunt chemaţi să se retragă acolo ca să-şi satisfacă egoismul, ci ca să se roage pentru cei din mijlocul cărora au plecat. Dacă nu fac aceasta, degeaba s-au dus. Dovada este chiar cuvântul de încheiere al Sfintei Evanghelii de astăzi: „Cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei de pe urmă, întâi” (Matei 19, 30). De ce? Pentru că s-au dus acolo, dar n-au respectat regulile locului în care s-au dus. Deoarece au fost, cum spune la Apocalipsă, dintre cei care „au avut nume ca şi când ar fi trăit, dar au fost morţi” (Apocalipsa 3, 1).

Acesta este înţelesul tainic al cuvântului de la sfârşitul Sfintei Evanghelii de azi. Dacă te-ai dus să te dedici Domnului, dedică-te Domnului, dar nu uita de aproapele tău. Nu este de ajuns să porţi numele de monah, nu este de ajuns să te ia lumea drept sfânt, sau să te crezi tu aşa ceva, trebuie să şi fii.

A fi sfânt înseamnă a fi liber de păcat

Mai este ceva care trece neobservat în textul cu „cei de pe urmă”. Unii se socotesc cei de pe urmă deoarece sunt păcătoşi. Deci păcătoşii se vor mântui! Nu este chiar atât de simplu! Se vor mântui păcătoşii care se pocăiesc, fie şi în ultima clipă. Aceştia pot trece întâi. Nu toţi. Precum nu toţi cei dintâi îşi vor pierde locurile. Şi le vor pierde cei care s-au crezut întâi, dar erau de fapt printre cei din urmă. În Împărăţia lui Dumnezeu vor trece toţi la locurile adevărate. Acolo se vor restaura valorile fără eroare.

În această Duminică a Tuturor Sfinţilor poate este bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemaţi să devină sfinţi, sau suntem chemaţi toţi? Răspunsul este categoric: toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi. Porunca se află în Sfânta Scriptură: „Fiţi sfinţi” (I Petru 1, 16; Levitic 11, 44), la fel cum altă poruncă expresă a Mântuitorului îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt. Dar ce mai înseamnă a fi sfânt? Deoarece sfânt nu înseamnă numai a fi martir. A însemnat în vremea aceea, sau în alte împrejurări de persecuţie. Dar ce înseamnă a fi sfânt în viaţa obişnuită? A fi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a birui orice tentaţie, a rămâne curat. A te păzi şi a nu face sub nici o formă rău nimănui, nici ţie. Aceia sunt sfinţi încă de pe pământ, care nu pot face decât bine. Frumos ar fi să ajungem noi înşine pe treapta de pe care să nu putem face decât bine. Atunci comuniunea dintre noi şi sfinţi ar fi desăvârşită şi am avea în avans, încă de pe pământ, bucuria vieţii cereşti. Amin!