Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Mila lui Dumnezeu și mila omului

Mila lui Dumnezeu și mila omului

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Dr. Ioan-Lucian Radu - 01 Noi, 2020

Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr) Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

Pilda ce se citește în Duminica a 22-a după Rusalii se numește „a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”. A fi nemilostiv înseamnă a nu arăta milă față de un om care are nevoie de milă. Mila este un sentiment, dar și o faptă. Dacă mergem la limbile clasice pentru a cerceta sensul acestui termen, vedem că ele sunt asemănătoare cu cele pe care le cunoaștem în limba română, dar dacă mergem mai profund la etimologia cuvintelor, se dezvăluie înțelesuri pe care nu le putem surprinde din simpla traducere. Spre exemplu, limba latină folosește misericordia pentru „milă”. Acesta este un cuvânt compus din miser și cor, cordis. Miser, care este sinonim cu miseria, înseamnă o stare jalnică, deplorabilă, devastatoare; mizerie, mai concret. Iar cor/cordis înseamnă inimă. Adică misericordia presupune o inimă înmuiată, o inimă deschisă spre cei aflați în mizerie, în suferință trupească, în primul rând, dar și sufletească. Așadar, mila se naște și se manifestă din inimă. O inimă caldă, deschisă, este condiția principală pentru ca omul să poată manifesta în exterior acest sentiment înălțător, care are capacitatea de a schimba vieți.

Dacă mergem și la textul ebraic al Vechiului Testament, vom observa un înțeles și mai profund al cuvântului „milă”, care nu a putut fi surprins de nici o traducere, fie ea veche sau modernă. Termenul folosit aici este rahām și se referă la dragostea profundă față de cineva, înrădăcinată printr-o legătură naturală. Isaia îl folosește pentru a arăta dragostea unei mame față de bebelușul ei, iar psalmistul David, pentru dragostea tatălui. Această rădăcină este frecvent folosită pentru a indica ­dragostea profundă pe care Dumnezeu o are față de copiii Săi.

În limba ebraică veche, de la radicalul unui cuvânt, care era format doar din consoane, se adăugau vocale pentru a crea cuvinte cu sensuri înrudite. Cuvântul „milă”, folosit aici, este compus din aceleași consoane ca și cele utilizate pentru a desemna uterul sau pântecele mamei, care în ebraică se numește rehēm.

În acest caz, pântecele mamei, în care se formează pruncul și este protejat și hrănit timp de nouă luni, descrie cel mai bine profunzimea acestei iubiri. Dacă ar fi să interpretăm această relație dintre cuvinte, am putea spune că pântecele (rehēm), în înțelesul limbii ebraice, este prin excelență locul milei (rahām) și al dragostei. Copilul primește viață din viața mamei și legătura dintre mamă și prunc este una indestructibilă.

De aceea, mila, în înțelesul textului ebraic, înseamnă mai mult decât „a-ți fi milă de ceva”, este mai mult decât un sentiment, este mai mult decât manifestarea în faptă, fie ea și una constantă. Înseamnă identificarea personală a părinților cu copiii lor, care îi mișcă pe părinți spre afecțiune în mod firesc.

Viața omului depinde de grija lui Dumnezeu

În plan duhovnicesc, înrudirea celor două cuvinte în limba ebraică arată că relația pe care o are omul cu Dumnezeu este ca aceea a unui prunc cu mama sa, în al cărei pântece este hrănit și îngrijit, pentru a putea să supraviețuiască. ­Metafora folosită aici arată că viața omului depinde de grija lui Dumnezeu, Care este Izvorul acestei vieți. Așa cum pruncul este hrănit și îngrijit în pântecele mamei sale, tot așa omul este hrănit și îngrijit de Dumnezeu, iar viața omului depinde în totalitate de El. Atunci când omul alege să se îndepărteze de Izvor, alege de fapt să renunțe la viața sa, care inevitabil se stinge.

Profetul Iezechiel ne transmite o foarte frumoasă metaforă prin care ilustrează modul în care Dumnezeu se îngrijește de viața omului. Într-un timp în care israeliții se îndepărtaseră de El prin idolatrie și fapte imorale, Domnul le amintește cât de mult Israel îi datorează existența intervenției iubitoare a lui Dumnezeu în istoria sa (Iez. 16, 4-7). El ne pune în față imaginea unui prunc lepădat la naștere, lăsat să moară într-un loc ferit de ochii trecătorilor, care eventual ar fi putut interveni. Atunci când părinții pruncului îl lipsesc de mila și îngrijirea firească, care îi permiteau să trăiască, Dumnezeu Se apleacă asupra lui și îi arată milă. Prin cuvântul Său, îi dă șansa la viață. Dar acea intervenție nu se oprește acolo, ci vedem cum Dumnezeu adoptă pruncul abandonat și îi oferă totul pentru a se dezvolta armonios.

E nevoie ca mila față de semeni să fie una activă

Având această imagine a milei dumnezeiești în minte, ni se arată care este măsura în care și noi suntem chemați să manifestăm milă față de cel care are nevoie de milă. Nu este suficient un sentiment de compasiune, nu este suficient doar să-i plângi de milă fratelui tău, ci este nevoie să arăți o milă activă, să pui în lucrare ceea ce îți dictează inima ta înmuiată în fața suferinței celuilalt, să te identifici cu suferința lui și să faci tot ceea ce poți pentru a-i oferi o nouă șansă la viață.

Dacă, ascultând pilda bogatului nemilostiv, ne facem și noi un proces de conștiință, nu este cazul să cădem în ispita de a crede că nu avem atâtea bogății cât să ne punem în pielea bogatului, deoarece, cu adevărat, nepăsarea de care el a dat dovadă începe să fie din ce în ce mai mult o caracteristică marcantă a societății din care facem parte. Dacă analizăm cu atenție, putem avea surpriza să observăm că aceasta ne-a cuprins destul de mult. Trăim într-o lume care ne încurajează să ne închidem în noi înșine, să fim indivi­dualiști, să nu-l cunoaștem pe cel de lângă noi. Mergem chiar și la biserică, urmărim slujba, poate ne împăr­tășim, apoi plecăm tot așa cum am venit. Sau poate ne limităm să discutăm cu câțiva cunoscuți. Dar atât. Nu ne interesează cine sunt ceilalți care se roagă lângă noi, care se împăr­tășesc alături de noi și împreună cu care formăm un trup, Trupul lui Hristos.

Uneori poate fi vorba de o nepăsare automată, mașinală. Aplecat spre ecranul telefonului sau grăbit să prindă tramvaiul, sau grăbit să ajungă la o întâlnire de afaceri, omul poate trece cu maximă nepăsare față de cel aflat în suferință. Sau poate că inima lui nu mai este capabilă să scoată un „Bună dimineața!” către vecinul de scară, sau poate consideră că nu mai are timp să le răspundă părinților la telefon sau să-i citească o poveste copilului… Toate acestea sunt aspecte ale goanei noastre în această lume și se transformă în chipuri ale nepăsării față de celălalt. Și de multe ori, ca în pilda de astăzi, nepăsarea ucide.

Pilda aceasta, pe lângă multele și profundele sale tâlcuiri, este și un îndemn la ieșirea din nepăsare, un îndemn la deschidere, un îndemn la altruism. De aceea fiecare dintre noi este chemat să-și pună cu seriozitate o întrebare: „Eu față de cine ar trebui să dau dovadă de mai multă atenție, față de cine ar trebui să mă deschid mai mult, pe cine am ignorat în ultima vreme și chiar are nevoie de ajutorul meu?”. Uneori o simplă vorbă bună poate fi suficientă pentru a salva un suflet. Și pentru fiecare efort făcut față de semenii noștri avem promisiunea că Hristos ne va răsplăti, așa cum El Însuși a zis: ­„Deoarece ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Amin!

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 22-a după Rusalii  -   Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr  -   predica