Mila lui Hristos are drept temei credinţa celor vindecaţi

Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Numai Sfântul E­van­ghelist Matei pre­zintă vindec­a­rea celor doi orbi şi apoi a unui mut demonizat du­pă ce a săvârşit minunea în­vi­erii fiicei lui Iair. Ceilalţi E­van­ghelişti nu relatează aceste minuni.

Cei doi orbi aşteptau pe Dom­nul. De aceea, Sfântul E­van­ghelist Matei îşi începe isto­ri­sirea în felul următor: Şi tre­când pe acolo Iisus, l-au urmat doi orbi, strigând şi zicând: Mi­lu­ieşte-ne, Fiul lui David. Măr­tu­risirea aceasta era corectă, dar insuficientă. Iisus este Me­sia, de aceea mărturisirea orbi­lor era corectă. Dar, prin ceea ce este, El întrece speranţele iu­­daice. Orbii auziseră că Mân­tu­itorul Hristos vindecă pe slă­bă­nogi, pe leproşi, pe îndrăciţi şi că tocmai înviase pe fiica lui Iair, care fusese moartă. Ei au în­ţeles că acestui mare Făcător de minuni nu i-ar fi greu să le re­dea şi lor lumina ochilor.

Cei doi orbi, femeia ca­na­ne­an­­că (Mt. 15, 22) sau mulţimea la intrarea triumfală în Ieru­sa­lim (Mt. 21, 9, 15) îi dau Mân­tu­itorului Iisus acest apelativ de „Fiu al lui David“, totuşi ni­cio­dată în Sfintele Evanghelii Iisus nu foloseşte El Însuşi pen­tru Sine acest titlu. Iar da­că Sfân­tul Matei foloseşte titlul de „Fi­ul lui David“ în chiar primul ver­set al Evangheliei sale - „Car­tea neamului lui Iisus Hris­tos, fiul lui David, fiul lui A­vraam“ (Mt. 1, 1), cu scopul e­vi­dent de a sublinia adevărul În­trupării, totuşi, conştient de in­suficienţa acestui titlu ca măr­turisire hristologică, el nu-l mai foloseşte niciodată în ex­pri­­mările care-i sunt proprii, ci r­e­dă numai folosirea sa de că­tre alţii, care recunosc în Iisus pe Mesia Cel aşteptat, dar că­ro­ra nu li s-a relevat, ca lui Pe­tru, taina dumnezeirii Sale, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe care Dom­nul l-a şi fericit, pentru că nu trupul şi sângele i-au desco­pe­rit adevărul, ci Tatăl Lui, Ca­re este în ceruri. Fiindcă toţi iu­deii cunoşteau făgăduinţa lui Dum­nezeu, pe care o făcuse re­ge­lui David, că Mesia va fi co­bo­râtor din neamul acestuia cu toa­te prerogativele şi darurile Sa­le, ei credeau că este totuşi nu­mai un om. Din Vechiul Tes­ta­ment, evreii nu descifrează tai­na dumnezeirii lui Mesia.

Mântuitorul Hristos nu co­men­­tează, nici nu respinge titlul mesianic, care avea nuanţă et­nico-politică în gura unui iu­deu, ci îi dă adevăratul con­ţi­nut prin vindecarea pe care o să­vârşeşte imediat. În vremea a­ceea, tot poporul aştepta să vi­nă Me­sia, ca să elibereze popo­rul lui Dumnezeu. Aşadar, cei doi or­bi, care la suflet erau mai lu­mi­­naţi decât cei care aveau o­chii sănătoşi, înţelegeau şi credeau că Iisus este Mesia cel aş­tep­tat. Ei Îl numesc aşa şi Îl măr­t­urisesc în mijlocul poporului ca Fiu al lui David. Ce im­por­tanţă avea pentru orbi că fa­riseii şi cărturarii aveau ochi să­nătoşi, că citiseră Legea, că vă­zuseră faţa Domnului, câtă vre­me ochii sufletului lor erau în­chişi? Orbii au recunoscut pe Fiul lui David, pe care nu L-au re­cunoscut cei care vedeau bi­ne. Aşa şi astăzi sunt mulţi ca­re au lumina ştiinţei, dar se a­ra­tă mai orbi decât cei neştiutori de carte când este vorba să va­dă lumina Evangheliei şi să pri­mească adevărul cel mân­tu­i­­tor al lui Hristos.

Fiecare din cei doi orbi a cuprins în rugăciunea lui şi pe celălalt, cerând mila comună

Ce doresc orbii de la Fiul lui Da­vid? Ei cer milă. Ei zic: „Mi­lu­ieşte-ne“. Orbii ştiu din psal­mii lui David că urmaşul acestuia, Mesia, va avea milă de să­raci şi că trupurile şi sufletele să­racilor va mântui (Ps. 71, 13). Mila pe care o cer orbii era de­sigur o milă potrivită cu su­fe­rinţa lor, era milostivirea ca­re să-L facă pe Domnul să le dea lumină ochilor. Însă rugă­ciu­nea lor „miluieşte-ne pe noi“ era o rugăciune cunoscută, fi­ind­­că aducea aminte de Psal­mul 50, prin care psalmistul ce­re mila, cu totul indispensa­bi­lă pen­tru mântuirea oricărui om. Şi de aceea nu este nici o îm­pre­ju­rare a vieţii noastre în ca­re noi, creştinii, să nu simţim ne­vo­ia să ne rugăm fierbinte Dom­nu­lui şi să zicem, ca şi cei doi orbi, „miluieşte-ne“. Este în­să de luat în seamă că orbii n-au zis fiecare în parte „mi­lu­ieş­te-mă“, ci au zis: „miluieşte-ne“. În felul a­ces­ta fiecare din cei doi orbi a cu­prins în rugăciunea lui şi pe ce­lă­lalt, cerând o milă comună, o lu­mină a ochilor pentru amândoi, nu numai pentru sine în­suşi. Necazurile leagă pe oameni mai mult decât întâm­plă­rile bune. Oamenii care su­fe­ră aceleaşi necazuri, bolnavii ca­re suferă de aceeaşi boală şi zac în acelaşi spital prind a­de­se­ori mare dragoste unii de al­ţii şi se apropie între ei. Iar dra­gos­tea şi mila dumnezeiască se re­varsă mai din belşug când se roa­gă împreună mai mulţi care su­feră împreună şi cer de la Dum­nezeu aceeaşi binefacere.

De cea mai mare însem­nă­ta­te este însă faptul că cei doi orbi, după ce au strigat de mai mul­te ori cerând milă de la Mân­tuitorul Hristos, şi n-au pri­mit-o, nu se deznădăjduiesc, ci Îl urmează strigând în tot tim­pul drumului.

Domnul Hristos nu-i vinde­că pe orbi în timp ce era pe cale, din cauza mulţimii po­porului. El nu doreşte să sporească en­tuziasmul poporului, care, în ur­ma vindecării minunate a femeii care suferise de 12 ani de scurgere de sânge, era destul de ridicat.

De multe ori, Iisus vindeca pe cei bolnavi numai când era ru­gat, ca să nu se creadă că să­vâr­şeşte aceste minuni din iu­bi­­re de slavă deşartă; şi nu doar pentru aceasta, ci şi pentru ca să arate că şi bolnavii e­rau vrednici să fie vindecaţi, şi ca să nu spună cineva: „Dacă de milă îi vindecă, atunci trebuie să-i vindece pe toţi!“ Dar şi mila lui Hristos avea un te­mei; anume, credinţa celor vin­de­caţi, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Matei.

Intrând El în casă, au venit la El orbii. Nu s-au sfiit să intre şi în casă. Mântuitorul Hristos, vo­ind să le pună la încercare cre­dinţa lor, a mers în drumul Său părând indiferent la stri­gă­tele şi la rugăciunile lor. Dom­nul a folosit şi acum obiş­nu­ita Sa metodă, conform că­re­ia pare că este surd la rugăciu­ni­­le şi cererile noastre şi ne în­va­ţă că „trebuie să ne rugăm tot­­deauna şi să nu ne pierdem nă­dejdea“  (Lc. 18, 1). Mân­tu­i­to­rul Hristos face acest lucru ca să ne unească mai strâns cu El, prin rugăciune răbdătoare, ca să se întărească mai mult cre­din­ţa şi să ne facă vrednici de da­ruri mai mari şi de milă mai îm­belşugată decât o cerem noi.

Orbii Îl mărturisesc pe Iisus ca Domn

Abia când orbii au intrat în ca­sa lui Matei, Domnul a rupt tă­cerea şi le-a spus: Credeţi că pot să fac acest lucru? Credeţi că Eu, cu propria Mea putere, pot să fac aceasta? Sau credeţi că o voi face, precum făceau pro­rocii, care aveau putere de la Dumnezeu? Întrebarea Mân­tu­itorului Hristos nu-i fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus a­du­­cea pe toţii oamenii care-L ru­gau ceva să-şi precizeze do­rin­ţa, să-şi concentreze sufletul a­supra lucrului pe care-l cer de la El. Era şi un fel de verificare a credinţei lor. Dacă n-ar fi a­vut-o, probabil nu s-ar fi vindecat. Dacă cerem de la Iisus vin­de­­care trupească sau sufle­teas­că, trebuie să avem mai întâi în sufletele noastre credinţa în a­­totputernicia Sa. Minunile se fac în cooperare. Evident că Dum­nezeu le poate face şi din pro­prie iniţiativă, când crede El necesar, dar, precum ştim din Noul Testament, de cele mai multe ori Iisus a apelat la co­operarea celui care a avut ne­voie de un astfel de ajutor.

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă mi­nuni de la Dumnezeu, dar pu­ţini sunt pe care îi miluieşte şi cărora le ascultă rugăciunea. Şi a­ceas­ta pentru că nu cer ceea ce tre­buie spre folos duhovnicesc şi mântuire sau pentru că sunt ne­vrednici de ajutorul lui Dum­nezeu din cauza păcatelor care îi stăpânesc.

Omul cu credinţă adevărată cre­de că Iisus poate să facă şi pen­tru el ceea ce a făcut cu al­ţii. Ajunge ca omul să creadă şi Dom­nul Hristos să socotească lu­crul crezut că este în interesul omului. Domnul Iisus vrea să ştie dacă ei cred, de fapt, că El este Mesia şi că are putere de a le reda lumina ochilor.

Orbii au înţeles bine între­ba­­rea Mântuitorului Hristos, răs­punsul lor a fost prompt: Zis-au Lui: Da, Doamne. Nicio­da­tă evreii nu îl numeau pe Dom­nul „Fiu al lui David“, ci or­bii îi dau un nume înalt şi îl măr­turisesc stăpân, zicând „Doam­ne“, zice Sfântul Ioan Gu­ră de Aur. Credinţa orbilor, în­tărită de lunga tăcere a lui Iisus, s-a înălţat până la gradul u­nei cunoaşteri şi a unei măr­tu­risiri întregi a lui Iisus Hris­tos. Credinţa lor s-a verificat că e­ra adevărată şi, de îndată, du­pă ce au făcut mărturisirea a­ceas­ta, Domnul S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voas­tră fie vouă! Şi s-au des­chis ochii lor. A vorbit aşa şi pen­tru ca să le întărească cre­din­ţa, ca să le arate că au şi ei par­tea lor la săvârşirea mi­nu­nii şi ca să le dea mărturie că n-au fost linguşeală cuvintele lor. Domnul Hristos n-a spus: „Să se deschidă ochii voştri!“, ci: După credinţa voastră, fie vo­uă. Cuvintele acestea le-a spus Domnul Hristos multora din cei care s-au apropiat de El, că­utând ca ele să scoată la i­vea­lă credinţa lor înainte de vin­decarea trupurilor lor. Aşa a fă­cut şi cu slăbănogul, înainte de a-i vindeca trupul, i-a înăl­ţat sufletul, zicându-i: Îndrăz­neş­te, fiule, iertate îţi sunt pă­ca­tele tale (Mt. 9, 2); aşa a fă­cut când a înviat pe fiica mai ma­relui sinagogii; a apucat-o de mână şi a poruncit ca să i se dea de mâncare, pentru ca ea să afle că El este Bine­fă­că­to­rul; cu sutaşul a făcut la fel; da­to­­rită credinţei lui i s-a îm­pli­nit cererea (Mt. 8, 13); iar pe u­ce­­nicii Săi i-a izbăvit de furtu­na de pe mare după ce mai în­tâi a alungat din inima lor pu­ţi­nătatea credinţei (Mt. 8, 26). Tot aşa şi acum, cu orbii, Dom­nul ştia, chiar înainte de stri­gă­tul lor, cele ascunse ale su­fle­­tului lor; dar ca să aducă şi pe alţii la acelaşi zel, îi face cu­nos­cuţi şi celorlalţi, vestindu-le, prin vindecarea lor desă­vâr­şi­tă, credinţa lor ascunsă.

Discreţia Mântuitorului, pildă de smerenie

Clement Alexandrinul în Stro­matele sale spune că „a în­vă­­ţa înseamnă a asculta de po­runci; iar a asculta de porunci în­seamnă a crede în Dum­nezeu. Iar credinţa este o pu­tere a lui Dumnezeu, pentru că es­te tăria adevărului“.

Domnul Hristos a atins cu de­getul Său ochii cei închişi ai or­bilor, poruncind să se întâmple minunea, după credinţa lor. Dom­nul cunoştea de mai îna­in­te credinţa sinceră a orbilor. Dar acum o evidenţiază, atri­bu­­­i­ndu-i ei minunea ca să tre­zeas­că râvna altor oameni.

Înainte de a da drumul celor doi orbi luminaţi, Iisus le-a po­run­cit cu asprime zicând: Ve­deţi, nimeni să nu ştie. Cu as­pri­­me şi cu apăsare le po­run­ceş­te să ia seama ca nimeni să nu cunoască minunea. Domnul fa­ce acest lucru mai întâi ca să dea o pildă de binefacere sme­ri­tă, care nu doreşte laude sau ad­miraţie. În al doilea rând, El voia să ascundă deocamdată mi­nunile Sale, ca să nu în­tă­reas­că intenţia iudeilor, care vo­iau ca El să fie nu un mân­tu­i­­tor al sufletelor, ci un Mesia lu­mesc, conducător al poporului, care să-i scoată de sub ju­gul roman şi să întemeieze o pu­tere iudaică mondială. Dacă mi­nunile Sale ar fi fost vestite în popor de la început, Hristos ştia că iudeii ar fi fost în stare să aprindă răscoala împotriva ro­manilor şi să-L aleagă rege. Du­pă Învierea din morţi a Dom­nului, când Împărăţia du­hov­­nicească a lui Hristos era de acum înfiinţată, El a po­run­cit abia atunci să se vestească în toată lumea minunile şi în­vă­ţăturile Sale, ca să cunoască toţi pe adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Său, cel trimis în lume (Mt. 28, 19-20).

Ieşind, L-au vestit în tot ţi­nu­­tul acela. Porunca dată „cu as­prime“ de Mântuitorul Hris­tos nu a fost respectată. Nu ni se spune că Iisus s-ar fi su­pă­rat. Nici Evanghelistul Matei nu-i condamnă. Simţământul de recunoştinţă a fost mai pu­ter­­nic decât datoria de su­pu­ne­re. Au crezut poate cei vinde­caţi că porunca le era dată din sme­renie şi aşa fiind, nu-i obli­ga. Dar, în general, nu este bi­ne să facem lucruri pe care Dom­nul le interzice, oricât de bu­ne ar fi motivele noastre. Lu­cra­rea noastră trebuie să fie în de­plină conformitate cu voia lui Dumnezeu. „Binele nu este bi­ne dacă nu e şi bine făcut“, spu­nea în Didahiile sale Sfân­tul Ierarh Antim Ivireanul.

Despre această minune nu ni se spune mai mult, dar ar tre­bui să repetăm că orbirea o­chi­lor lăuntrici este ne­a­se­mă­nat mai dureroasă decât orbi­rea ochilor trupului. Ochii lă­un­trici, vederea sufletului cea lu­minată de adevărul Evan­ghe­liei, conştiinţa curată şi sfin­ţită vor preface lumina a­ceas­ta de astăzi în lumina veş­ni­că a vieţii celei fericite.

Demonul legase limba mutului şi odată cu ea şi sufletul

Abia ieşiseră aceşti oameni din casa Domnului şi iată că alţi oameni aduc la El un mut în­­drăcit (vv. 32-33). El deve­ni­se mut probabil în urma fap­tu­­lui că demonul care intrase în el i-a luat graiul. Dacă n-ar fi fost aşa, s-ar fi zis că este mut din naş­tere. Cum omul a­ces­ta nu pu­tea vorbi, rudele sa­le sau pri­etenii au venit cu el la Iisus, ru­gându-L să-l vindece. Iisus fa­ce pe loc o minu­ne, vindecând pe mutul în­dră­cit prin izgoni­rea demonului din el.

Sfântul Ioan Gură de Aur fa­ce următorul comentariu: „Boa­­la omului acestuia nu era da­to­ri­tă firii, ci răutăţii dia­vo­lu­lui. De aceea a trebuit să fie a­dus de alţii. Bolnavul nu pu­tea să-L roa­ge pe Domnul, că era mut, şi nici pe alţii, că demonul îi le­ga­se limba şi odată cu limba îi le­ga­se şi sufletul. De aceea, Dom­nul nici nu-i cere credinţă, ci îl vin­decă îndată“.

Iar mulţimile se minunau zi­­când: Niciodată nu s-a ară­tat în Israel aşa ceva. Cu­vân­tul „Is­­rael“ are aici un alt în­ţe­les: a­­dică, în tot decursul isto­riei de pâ­nă acum a poporului lui Is­ra­el. Şi de fapt nimeni dintre băr­ba­ţii mari, care au a­pă­rut în decursul timpului în mij­locul a­ces­tui popor, n-a să­vârşit fapte atât de minunate în nume propriu aşa cum le-a fă­cut Mân­tu­i­to­rul Iisus Hris­tos. Aceste mi­nuni îi supărau pe farisei, că mul­ţimile Îl pu­neau pe Hristos mai presus de toţi oamenii. Şi-L pu­neau mai presus nu pentru că vindeca, ci pentru că vinde­ca uşor şi repede boli ne­nu­mă­ra­te şi de ne­vindecat.

Din relatarea acestor foarte scur­­te întâmplări din Evan­ghe­­lia de astăzi, alcătuită numai din câteva versete, trebuie să ne întărim credinţa în re­alita­tea şi adevărul minu­ni­lor Mân­tu­itorului. Şi cu noi se pot, de­si­­gur, întâmpla mi­nuni, chiar şi astăzi, dar cu o a­numită con­di­ţie: să putem şi noi răspunde la întrebarea: Crezi tu că pot Eu să fac a­ceas­ta?, cu răspunsul: Da, Doam­ne! Atunci în mod sigur răs­punsul de la Dum­nezeu va veni: Fie după cre­dinţa ta.