Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Milostenia şterge oceane de păcate

Milostenia şterge oceane de păcate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 19 Feb 2014

Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.

Cea de-a treia dumi­ni­că din perioada Tri­odului, peri­oa­dă de pregătire pen­tru slăvitul praznic al În­vi­e­rii Domnului, ne propune spre a­dâncă meditaţie şi spre schim­ba­­re lăuntrică una dintre cele mai zguduitoare Evanghelii ca­re se citesc şi se tâlcuiesc în cursul anului bisericesc, numi­tă a „Înfricoşătoarei Judecăţi“.

După ce în prima duminică din această perioadă binecu­vân­­tată am fost conştientizaţi, prin pilda vameşului şi a fari­se­u­lui, pe de o parte asupra im­por­­tanţei rugăciunii în viaţa noas­tră duhovnicească, iar pe de altă parte, despre valoarea sme­reniei creştine, iar în cea de a doua duminică - a Fiului ri­si­pi­tor - am înţeles că pocăinţa sin­ceră şi curată este capabilă să deschidă uşile milostivirii ce­reşti şi ale Împărăţiei lui Dum­nezeu, Duminica Înfri­co­şă­­toarei Judecăţi continuă a­ceas­tă introducere în atmosfe­ra duhovnicească a celui mai im­portant post creştin - Postul Pa­truzecimii -, chemându-ne şi în­demnându-ne la o adâncă me­ditaţie, mai întâi asupra re­a­­lităţilor celor de pe urmă ale vie­ţii personale şi ale lumii, iar a­poi, aşa cum o face totdeauna cre­dinţa creştină, susţinându-ne în efortul de îndreptare şi de îm­bunătăţire morală, prin pre­zen­tarea şi îndemnul către fap­te­le bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare sufletelor noastre - în mod deosebit al milosteniei creştine.

Iar când va veni Fiul Omului...

Lectura acestei pericope e­va­­n­ghelice ne descoperă un text pro­­f­etic fundamental, ce descrie u­nele din evenimentele ce se vor pe­trece la sfârşitul vea­cu­­rilor, la pre­facerea lumii, la în­vierea mor­ţilor şi Judecata de Apoi.

Teologia ortodoxă distinge sfâr­şitul fiecărui om de sfâr­şi­tul lumii, precum şi judecata par­ticulară a fiecăruia de jude­ca­­ta obştească sau universală. Sfân­ta Evanghelie analizată se re­feră la realităţile generale „de pe urmă“, în mod deosebit la venirea întru slavă a Dom­nu­lui şi la judecata universală, în urma căreia vor fi despărţiţi cei răi de cei buni - oile de capre - şi fiecare îşi va lua răsplata veş­nică, pentru faptele bune şi os­tenelile sale, sau dimpotrivă, o­sânda pentru fărădelegile să­vâr­şite în viaţa sa vremelnică, în lumea aceasta trecătoare.

Credinţa ortodoxă, cu discer­nă­mântul ei caracteristic, nu a că­utat niciodată să sădească pa­nica şi spaima, teama şi an­goa­­­­sa în sufletul credincioşilor ei, atunci când a vorbit despre re­alităţile de pe urmă, ci a în­dem­­nat totdeauna la conşti­en­ti­­­za­re şi responsabilitate, în­vă­ţân­du-ne să ne trăim viaţa ca în­treg, şi fiecare clipă a ei ca un timp al ridicării din păcat şi al lup­tei împotriva acestuia, al po­căinţei şi al îndreptării, spre răs­­plata fericită a aşezării ce­lor de-a dreapta lui Dumnezeu, în Îm­părăţia şi viaţa cea veş­ni­că.

Sfârşitul lumii şi venirea Mân­tuitorului vor fi anticipate, po­trivit cuvintelor Sfintei Scrip­turi, de următoarele sem­ne: predicarea Evangheliei la toa­te popoarele (Matei 24, 14); con­vertirea poporului iudeu la creş­tinism (Matei 24, 10 şi 12); că­derea multora de la credinţă, a­măgiţi de proroci mincinoşi (Ma­tei 24, 4); înmulţirea răz­boa­ielor şi a veştilor despre răz­boa­ie (Matei 24, 67); mari ca­ta­s­tro­f­e naturale (Matei 24, 7 şi 29); venirea lui Enoh şi Ilie (A­po­calipsa 19, 1); apariţia lui An­tihrist (II Tesaloniceni 2, 3-11; I Ioan 2, 18), care va săvârşi îm­preună cu slujitorii săi min­ci­­noşi tot felul de semne ca să a­măgească pe oameni (Matei 24, 5 şi 11); arătarea pe cer a „sem­nului Fiului Omului“ (Ma­tei 24, 30), adică a crucii.

Împlinirea lor nu presupune de­rularea şi încheierea unuia şi ur­marea altuia, ci mai degrabă cu­mularea acestora astfel, în­cât în acele vremuri apocaliptice răul se va înmulţi, rătă­ci­rea va ajunge la apogeu, iar fă­ră­delegea la paroxism. Cu toa­te acestea, chiar dacă vor fi tot mai puţini, marginalizaţi şi mai pri­goniţi, chiar şi în astfel de vre­muri şi tocmai pentru a fi tu­turor pildă de rezistenţă în c­re­dinţă, vor mai exista creştini a­devăraţi care, profetic, vor a­ver­tiza asupra gravităţii căderii cvasigenerale şi vor întări în cre­dinţă şi nevoinţă pe cei care vor urma mai departe cuvântul ne­pieritor al Evangheliei.

Viaţa trebuie trăită responsabil

Clipa celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului rămâne o tai­nă, încât orice încercare raţio­na­lă de calculare şi aflare a tim­pului sau a unei date preci­se la care se vor petrece toate a­ces­te lucruri este pură specu­la­ţie, pentru că momentul sfârşi­tu­­lui lumii este doar de Dum­nezeu cunoscut.

Cu toate acestea şi păstrând ca­racterul lor tainic, teologia creş­tină, pe baza cuvintelor scri­itorilor biblici şi a Sfinţilor Pă­rinţi, a enumerat anumite ca­uze ale acestui sfârşit. Părin­te­le profesor Stăniloae, într-o lu­crare de referinţă a teologiei ro­mâneşti din secolul trecut: „Iisus Hristos sau restaurarea o­mului“, considera că acesta po­a­te avea drept cauze fie re­gre­­sul moral al omenirii, care va conduce spre distrugerea ei de către ea însăşi, fie faptul că, mer­gând spre bine permanent, nu va mai putea fi nici măcar cu­getat, cu atât mai puţin îm­pli­nit un grad sau o treaptă no­uă de progres spiritual. Ob­ser­va­rea „mersului“ lumii de as­tăzi însă nu favorizează îm­­pli­ni­rea unei astfel de cauze. Pe un­deva, considera teologul ro­mân, cele două cauze se vor îm­pleti, în sensul că pe fondul u­nui regres moral şi spiritual vor exista „oameni ai lui Dum­nezeu“, persoane cu viaţă a­lea­să şi sfântă, care vor fi ade­vă­ra­te modele privind adevărul cre­dinţei şi posibilitatea practi­că­rii ei.

Totodată, Părinţii duhovni­ceşti ai credinţei noastre ne re­co­­mandă nu atât să ne preo­cu­păm de calcularea momentului sfâr­şitului lumii, cât mai ales de pregătirea, printr-o viaţă de vir­tute, a propriului sfârşit, ast­fel încât să fim chemaţi şi a­şe­zaţi de-a dreapta Tatălui Ce­resc şi a celor bineplăcuţi lui. Sau, cum ar spune aceiaşi Pă­rinţi cu viaţă sfântă ai Or­to­do­xiei, să ne purtăm faţă de trup şi faţă de lume ca şi cum am a­vea de trăit 1.000 de ani cu aju­t­o­rul lor, iar faţă de propria via­ţă şi faţă de timpul acesteia, să trăim ca şi cum am muri mâi­ne. Faţă de trup, se cuvine să nu trăim în excese, ci în cum­pătare şi cu discernământ, iar viaţa aceasta să o trăim res­pon­sabil, ca pe o pregătire pentru adevărata viaţă, cea veş­ni­că, capabili să dăm, în orice cli­pă, răspuns bun pentru darul pri­mit.

Chiar dacă Sfânta Scriptură men­ţionează aceste semne ale a­propierii sfârşitului lumii, cli­pa precisă a petrecerii acestui fapt rămâne o taină, precum ne măr­turiseşte Sfântul Apostol Pa­vel: „Iar ziua Domnului va ve­ni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, ar­zând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde cu totul“ (II Petru 3, 3-4, 10).

Duminica a treia a Trio­du­lui, datorită Sfintei Evan­ghe­liei ce se citeşte, precum şi te­mei sale centrale, este numită a Înfricoşătoarei Judecăţi, dar, tot atât de potrivit, poate fi nu­mi­­tă Duminica şi Evanghelia mi­lei sau a milosteniei creştine, pen­tru că, după prezentarea câ­torva din tainele „zilelor de a­poi“, premergătoare sfârşitului lumii, ne sunt descrise şi că­i­le prin care putem îndrepta via­ţa noastră, dacă până acum am trăit-o într-un mod greşit, în înstrăinare şi izolare de Dum­nezeu şi de aproapele, iar da­că am cunoscut şi gustat deja din frumuseţile vieţii duhov­ni­ceşti creştine, o cale prin exce­len­­ţă de sporire în acestea - mi­lostenia.

Dacă prima parte a Evan­ghe­liei ne arată ce ne aşteaptă pe fiecare dintre noi, la sfâ­r­şi­tul vieţii şi al lumii, partea cen­tra­­lă a ei ne învaţă cum să ne tră­im viaţa prezentă, pentru a o câştiga pe cea viitoare. So­li­da­ritatea cu semenii, aici, în a­ceas­tă viaţă devine astfel ga­ran­ţia comuniunii cu Dum­nezeu dincolo, în viaţa veşnică.

Pentru credinţa creştină, nu e­xistă o virtute care să fi fost mai mult elogiată şi recoman­da­­tă decât milostenia. Expresie a iubirii de Dumnezeu, Cel Ca­re este prin Însăşi Fiinţa Sa Iz­vo­r­ul iubirii şi al milostivirii, dra­gostea de aproapele, concre­ti­zată în fapte de bunătate sau mi­lă trupească şi sufletească, con­stituie virtutea culminantă creş­tină, cale de împăcare a o­mu­lui cu Dumnezeu, de unire a ce­rului cu pământul şi de do­bân­dire a vieţii veşnice celei fe­ri­cite. Prin nici o altă virtute nu se aseamănă omul atât de mult Părintelui său Ceresc pre­cum o face prin milostenie şi nici o altă faptă bună nu îşi do­bân­deşte o aşa de înaltă răs­pla­tă din partea Lui precum iubi­rea semenilor, în mod deosebit a celor aflaţi în necaz şi su­fe­rin­ţă, în lipsuri materiale şi dureri tai­nice lăuntrice, uitaţi şi nea­ju­­toraţi, umiliţi şi prigoniţi, mar­ginalizaţi şi ignoraţi.

Dincolo ne va însoţi ceea ce am oferit altora, nu ceea ce am strâns pentru noi

Înalta noastră spiritualitate creş­tină a dezvoltat o învăţă­tu­ră fără de egal şi o lucrare în is­to­ria lumii privind lucrarea mi­nu­nată a milei creştine. Lumea şi tot ceea ce există bun în ea sunt opere ale iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a culminat în crearea omului, fiinţa Sa cea mai dragă, căreia i-a dat, prin cre­aţie, vocaţia de a deveni, prin har şi lucrare, asemenea Si­eşi, desăvârşit. Iar tot ceea ce a zidit Creatorul în lume con­sti­­tuie adevărate daruri oferite o­mului, pentru a-şi îndeplini vo­caţia sa esenţială. Lucrurile şi bunurile pe care le do­bân­deş­te omul nu trebuie să îl închidă în­ sine, în autosuficienţă şi egoism, ci să devină mijloace de di­a­­log şi de înaltă vieţuire cu se­me­­nii săi, mulţi dintre ei mai lip­siţi şi neîncercaţi, nu din lip­sa darurilor, pe care Dumnezeu ni le oferă tuturor desăvârşit, ci datorită nedepistării şi inac­ti­­vării lor, lipsei de deschidere şi de conlucrare cu darurile Du­hu­lui Sfânt, pe care toţi le-am pri­mit, în calitate de creştin, în mod potenţial, dar real prin Tai­na Mirungerii.

Mai mult chiar, Sfinţii Pă­rinţi ne învaţă că milostenia es­te împrumut dat Cerului, bani sau bunuri plasate acolo unde ho­ţii, rugina sau moliile nu le pot fura sau distruge, şi că, în mo­mentul în care vom părăsi lu­mea aceasta materială, mer­gând către Dreapta Judecată, nu ne vor însoţi cele pe care le-am a­du­nat, ci acelea pe care le-am dat, nu ceea ce am strâns material, ci ceea ce am oferit.

Însă, mai presus de toate a­ces­te înalte consideraţii duho­v­ni­ceşti, teologia ortodoxă dez­vol­­tă o sublimă, dar în acelaşi timp şi extrem de practică şi ac­tu­­ală „Liturghie a fratelui“, în pre­lungirea „Tainei aproap­e­lui“. Astfel, în persoana fiecă­rui om aflat în lipsuri şi neca­zuri, în chipul celui sărac, flă­mând şi însetat, gol sau bolnav, ui­tat sau izolat, suntem che­maţi să Îl descoperim pe Însuşi Hris­tos, Care, sub chipul aces­to­­ra, probează şi vrea să răs­plă­­­tească dragostea şi credinţa, spre aşezarea noastră în partea ce­lor de-a dreapta, din Îm­pă­ră­ţia Iubirii Sale neapuse.

Mulţi dintre Părinţii Biseri­cii, consideraţi adevăraţi „am­ba­­sadori ai săracilor“, au dat ex­presie acestei înalte învăţă­turi de credinţă, înfiinţând a­şe­ză­minte de asistenţă materială şi spirituală a semenilor aflaţi în suferinţă, aşa cum a fost ce­le­­bra „Vasiliadă“, pe care Sfân­tul Vasile cel Mare a organizat-o în Cezareea Capadociei din vea­cul al IV-lea, spre alinarea se­menilor, precum şi neîntre­rup­­ta lucrare filan­tropică a Bi­se­ricii creştine de-a lungul vremurilor.

Expresie a iubirii de Dum­nezeu şi de semeni, milostenia creş­tină nu ne goleşte buzu­na­re­le, ci ne umple sufletele, căci fap­tele milei trupeşti şi sufle­teş­ti, pe lângă aceea că oferă a­ju­tor celor în nevoie, ne este no­uă de folos, pentru că milostenia şterge oceane de păcate.

Mai mult decât oricând, în­tr-o lume tot mai zbuciumată şi în vremuri tot mai frământate, în care fragila fiinţă umană îşi a­flă tot mai greu liniştea şi pa­cea lăuntrică, în vremuri în ca­re se răceşte tot mai mult dra­gos­tea dintre oameni şi comu­ni­u­nea, în favoarea individu­a­lis­­mului şi a egoismului, fap­te­le milei trupeşti se cer prelun­gi­­te în fapte de înaltă nobleţe şi ge­nerozitate sufletească la a­dre­sa semenilor noştri. Uneori, mai mult decât lipsa celor ma­te­­riale este mai greu de suportat lipsa dragostei şi indife­ren­ţa celor din jur, uneori chiar a­pro­piaţi. În vremuri în care fie­ca­re se retrage şi se izolează în sin­gurătatea sa, mai mult de­cât un colţ de pâine este nevoie şi preţuieşte un cuvânt bun, un cu­vânt de alinare şi de mân­gâ­ie­re. Rostit cu dragoste şi se­n­si­bi­­litate, într-un moment de lip­să materială şi spirituală din via­ţa cuiva, el este capabil să în­vie sufleteşte şi să hră­neas­că. Să dea celui aflat la un ca­păt de drum, un nou sens şi pu­te­rea de a o lua de la început, cu nădejde în ajutorul lui Dum­nezeu şi cu sprijinul celorlalţi.

În mod similar, fapta bună să­­vârşită pentru aproapele nos­­tru se întoarce şi asupra ce­­lui care o săvârşeşte, um­plân­­du-i sufletul de bucurie şi a­­du­cân­du-i răsplată din par­tea Ta­tă­lui Ceresc, Izvorul de la care vi­ne „toată darea cea bu­nă şi tot darul desăvârşit“. Um­ple su­fletul cu bucuria de a face bu­curie, de a săvârşi tot mai mul­te şi tot mai înalte fap­te de bu­nătate şi de mân­gâ­ierea şi bi­necuvântarea pe ca­re o revar­să în sufletul celui mi­lostiv Dum­nezeu.

Criteriile Judecăţii de Apoi - criterii de teologie socială?

Mai mult decât oricând, în­tr-o lume a discrepanţelor între bo­gaţi şi săraci, dar şi între „bo­ga­ţii săraci“ şi „săracii bogaţi“, E­vanghelia Înfricoşătoarei Ju­de­­căţi ne cheamă să conştienti­zăm faptul că tot ceea ce am pri­mit bun şi înalt în viaţa noas­tră nu este doar rodul os­te­­nelilor personale, ci mai ales da­ruri ale milostivirii cereşti, şi pre­cum Dumnezeu ne-a arătat a­tât de multă bunătate, şi noi sun­tem datori să prelungim actul iubirii sale, în fapte de bu­nă­tate şi generozitate faţă de se­menii noştri, într-un real „cir­cuit al darului“, fără a bloca sau opri pentru noi ceea ce Dum­nezeu ne-a oferit, ci lăr­gind acest circuit la cât mai mulţi, pentru că fapta noastră bu­nă faţă de aproapele este un gest de mulţumire faţă de Dum­nezeu, care se întoarce în fa­voarea noastră atât aici, în a­ceas­tă viaţă, cât mai ales „dincolo“, în viaţa viitoare.

Astfel, cele trei duminici ale Tri­odului ne pregătesc pen­tru par­curgerea postului prin ru­gă­­ciune, pocăinţă şi mi­lostenie. Un program de via­ţă du­hov­­ni­ceas­că înaltă în pe­rioada pos­­tu­­lui în care in­trăm, prin ca­re cre­dinţa noas­tră ne arată că sim­pla înfrâ­na­re de la mân­ca­­re, băutură şi plăceri nu îşi do­bân­deşte va­loa­re şi răsplată din partea lui Dumnezeu, in­clu­­­siv la Ju­de­ca­ta de Apoi, de­cât dacă sunt în­so­ţite şi du­bla­te de rugăciune mai intensă şi cu­­ra­­tă, de po­că­inţă sinceră şi do­rin­ţa fer­mă de eliberare de pă­ca­te şi de îmbunătăţire mo­ra­lă, iar prin Sfânta Evan­ghe­lie de as­tăzi, de dragoste faţă de Dum­nezeu şi de aproapele, con­­cre­­ti­zată în fapte de milă tru­­peas­­­că şi sufletească.

Am putea spune că Evan­ghe­lia din Duminica Înfri­co­şă­toa­rei Judecăţi adaugă Sfin­te­lor Evanghelii citite în dumi­ni­ci­­le anterioare ale Triodului, în ca­re am fost îndemnaţi la prac­ti­­carea stăruitoare a rugăciunii, care dintr-o experienţă trebuie să devină o stare generală a sufletului şi a vieţii creştine, pre­cum şi a pocăinţei, despre ca­re Părinţii cu viaţă sfântă ne în­vaţă că trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fie­ca­re gând, cuvânt şi faptă a noas­tră, chiar şi pe cele bune, iar pe acestea pentru că nu le-am fă­cut mai demult, iar chiar şi a­cum, când totuşi le-am să­vâr­şit, nu am făcut-o deplin, ada­u­gă aşadar, ca un criteriu răs­pun­sului bun, pe care trebuie să ne ostenim a-l oferi la Ju­de­ca­ta de Apoi, milostenia, ca şi cri­teriu fundamental al mân­tu­i­­rii. Mai mult chiar, am putea sp­­une că la Înfricoşătoarea Ju­de­c­ată, criteriile după care va fi evaluată viaţa noastră vor fi u­nele de asistenţă socială, de mi­lă trupească şi sufletească, de filantropie, incluzând bine­în­ţeles şi celelalte fapte bune şi vir­tuţi creştine, precum sunt ru­găciunea şi pocăinţa, cu care mi­lostenia se află în strânsă le­gă­tu­ră, pentru că numai dintr-un su­flet cald rugător şi dintr-o ini­mă smerită şi umilă pot ră­sări şi izvorî fapte de dragoste fa­ţă de aproapele nostru.

La Judecata de Apoi, cele ca­re vor da mărturie despre mo­dul vieţii noastre în trup, despre credinţa noastră şi res­pec­ta­rea adevărurilor ei nu vor fi cu­vintele înalte şi alese, cu­noş­tin­ţele bogate acumulate în tim­pul vieţii, nici titlurile sau dem­nităţile, bogăţiile sau a­ve­ri­­le, ci comorile de viaţă spi­ri­tu­­ală, bogăţiile duhovni­ceşti, iar toate acestea folosite nu doar spre binele material, spi­ri­tu­al şi chiar veşnic perso­nal, ci spre slujirea semeni­lor, des­co­pe­rind „Taina fra­te­lui“ şi să­­vâr­şind o adevărată „Li­tur­ghie a aproapelui“.