Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Minunea vederii ca imbold spre înțelegerea duhovnicească

Minunea vederii ca imbold spre înțelegerea duhovnicească

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Asist. Dr. Valentin Ilie - 06 Iun, 2021

Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea, au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-l ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară, şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne! Şi s-a închinat Lui.

Duminica Orbului, a 6-a după Paști, desăvârșește ciclul duminicilor pascale și precedă marele praznic împărătesc al Înălțării Domnului. Este numită astfel după minunea vindecării unui orb din naștere de către Mântuitorul Iisus Hristos, într-o zi de sabat, când odihna rituală era obligatorie. Observăm la acest episod anumite elemente subtile și ­cadre generale, reținute și consemnate de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în calitate de martor direct: gestul sacramental special prin care Mântuitorul i-a dăruit vedere celui nevăzător; bulversarea pe care acest act, fundamental mântuitor, a produs-o în ordinea gândirii reduc­ționiste și legaliste fariseice și, mai ales, vocația mărturisitoare trezită în cel vindecat, atitudine izvorâtă dintr-un discernământ mistic, propriu omului restaurat. Dincolo însă de scenele și dialogurile descrise, întreaga întâmplare inspiră o reflecție asupra înțelegerii du­hov­nicești la care este necesar să ajungă creștinii care mărturisesc învierea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a pătrunde în comuniunea Sfintei Treimi. 

Restaurarea vederii este un act mântuitor, nu doar terapeutic 

Situația orbului din naștere era, potrivit mentalității religios-culturale a epocii, con­secința unui păcat insurmontabil, a unei ieșiri voluntare din sfera ocrotirii divine. Proiectarea unei astfel de concluzii nu se reducea însă la o simplă prejudecată circumstan­țială, ci era expresia unei viziuni consacrate în privința lumii și a destinului uman. Schimbarea acestei stări, chiar într-un sens pozitiv, zguduia cadrele exis­tențiale. Mântuitorul recurge însă la o pedagogie divină în terapia pe care o oferă. Caracterul arhetipal al actelor Sale stimulează o anamneză tainică: orbul este uns pe ochi cu același lut din care fusese modelat Adam, apoi este trimis să își spele fața la scăldătoarea Siloamului, simbol al apelor din care a apărut uscatul (Facere 1, 9), unde începe să vadă pentru prima oară în viață. Născut fără simțul vederii, orbul care devine văzător își simte structura fizică acum împlinită, iar această lucrare inteligibilă săvârșită asupra lui îi trezește o înțelegere duhovnicească, ce depășește mentalitatea epocii sale. În fapt, din perspectiva orbului, primirea vederii nu este o simplă vindecare, ci o veritabilă „deschidere a ochilor” (Ioan 9, 14). Capabil să perceapă persoanele din jur și gesturile lor, ba chiar să acționeze ca orb, el asimilează această primire a vederii fizice mai degrabă drept o redare a demnității sale, decât o simplă facilitare a activităților curente. Tocmai de aceea, mărturisirea lui în fața chestionării fariseilor nu apără doar autenticitatea experienței sale, ci dezvoltă o veritabilă schimbare de perspectivă față de logica naturală și legalistă a societății în care trăia. Dacă cineva orb din naștere este considerat blestemat de Dumnezeu pentru păcatele lui sau ale părinților, ce se mai poate spune despre statutul lui atunci când îşi recâștigă, în mod minunat, vederea? Cum poate fi caracterizată această restaurare și, mai ales, Cel ce i-a dăruit-o? Orbul concluzionează în fața fariseilor: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 14).

Acest om, căruia nu îi știm nici măcar numele, dovedește dintr-odată un potențial duhovnicesc imens! Devenit văzător în ordinea fizică, el nu renunță la acuitatea simțurilor formate în timpul vieții lui de nevăzător, ci le transferă cu aceeași exactitate în domeniul logicii religioase. În ancheta lor furibundă privind întâmplarea ce depășea cadrele lumii naturale, fariseii sunt aparent preocupați de încălcarea regulilor sabatice, dar în fapt ei condamnă însăși vindecarea, o obiecție fundamentală adusă viziunii lor religioase. În fața clarității răspunsurilor celui restaurat, ei invocă drept ultim argument autoritatea lor de „ucenici ai lui Moise” (Ioan 9, 28), dezvăluindu-și adevăratul motiv al negării minunii: refuzul de a depăși cadrele legaliste fixe pe care și le impuseseră.

Întâlnirea celui vindecat cu Mântuitorul, după această veritabilă furtună dialectică, este o confirmare a logicii sale intime. Orbul de altădată, acum și văzător duhovnicesc, este găsit de Cel care i-a oferit restaurarea fizică, pe care Îl și mărturisește ca Fiu al lui Dumnezeu. Această întâlnire este împlinirea unui parcurs noetic profund, astfel că închinarea în fața Fiului lui Dumnezeu dezvăluie că minunea, ca toate minunile Mântuitorului, nu a fost un simplu act terapeutic, ci unul mântuitor.

Înțelegerea Învierii Domnului ca act al transformării noastre

Amplificat la nivelul istoriei mântuirii întregii umanități, acest episod biblic oglindește complexitatea restaurării spirituale adusă de Domnul nostru Iisus Hristos. Botezul creștin este o scăldătoare a Siloamului, care îl așază pe omul înnoit pe calea aprofundării logicii duhov­nicești, amenințată permanent de limitele instinctelor de conservare naturale, fie spiritualiste, fie materialiste. Efortul de transfigurare a gândirii creaturale determinate este însă un travaliu continuu, sinonim cu înțelegerea transformărilor ontologice aduse de Mântuitorul Iisus Hristos, dincolo de cadrele morale, sociale, culturale sau civilizaționale la care adesea este redus crești­nismul în fiecare epocă.

Minunea dăruirii vederii orbului din naștere și cunoașterea duhovnicească în care acesta s-a întărit, până la a vedea cu propriii ochi pe Cel care îi restaurase lumina și demnitatea, este un act mântuitor la care noi, cei scăldați în apa Botezului, suntem îndemnați să reflectăm în această ultimă duminică din perioada pascală. Așa cum la această minune a participat o asis­tență numeroasă, însă doar cel care a înțeles gestul creator și rațiunea care a stat la originea vindecării îl descoperă pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, la fel şi învierea obștească va cuprinde întreaga umanitate, dar la cina veșnică vor intra doar cei care au înțeles și au mărturisit opera de mântuire.

Așadar, pe lângă afirmarea învierii Mântuitorului Iisus Hristos, este necesar să avansăm permanent în înțelegerea mistică a restaurării ontologice a demni­tății noastre, calea autentică prin care ne putem înălța asemenea Domnului în marele praznic ce urmează, pentru a participa la comuniunea Sfintei Treimi. Amin!

Citeşte mai multe despre:   Vindecarea orbului din nastere  -   Duminica a 6-a dupa Pasti  -   predica