Moarte și înviere în lumina lui Hristos

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

În Evanghelia de astăzi, Domnul intră într-o cetate numită Nain. Era înconjurat de ucenicii Săi, dar și de o mulțime numeroasă, după cum ne spune Sfântul Apostol Luca. În versetele anterioare ni se relatează cum Iisus vindecase sluga unui sutaș roman, aflată chiar pe patul de moarte. Se vede că vindecarea impresionase multă lume și acum, simțind că Omul acesta avea puteri dumnezeiești, unii dintre cei care văzuseră minunea Îl urmau.

Înainte de a intra în oraș, Iisus întâlnește un cortegiu funerar. O femeie văduvă își conducea singurul fiu la mormânt, însoțită de o mulțime care compătimea cu ea. Se aflau față în față două grupuri de oameni: unii plini de speranță și bucurie, căci aveau înaintea lor pe Domnul vieții; ceilalți, plini de tristețe, în frunte cu această femeie deznădăjduită, simbol al durerii provocate de moartea copilului ei.

Hristos ajută necondiţionat

Să urmărim acum rostul acestui drum făcut de Hristos. El nu fusese chemat de nimeni din cetate. Nu știm nici măcar dacă femeia era credincioasă - și nici Iisus nu o întreabă, așa cum face cu alte prilejuri cu cei care solicitau vindecări. Dar Dumnezeu este acum, aici, ca să arate nu doar că Se alătură omului aflat în grea suferință și compătimește cu el, ci și spre a prefigura Învierea Sa din morți, ca pârgă a învierii noastre, a tuturor, de la sfârșitul timpurilor. În cele ce urmează, vom observa că există câteva momente-cheie petrecute înainte de învierea propriu-zisă.

Mai întâi, nu e posibilă învierea fără iubirea față de aproapele aflat în grea suferință. Ca să-și manifeste cineva iubirea față de o altă persoană, există o minimă condiție inițială: să o vadă. Verbul din textul original este „horaó”, care, pe lângă „a vedea”, înseamnă și „a percepe, a experimenta, a discerne”. Hristos nu doar vede persoana, ci îi simte imediat durerea, o înțelege. Dar îi cunoaște și limitele - și intervine exact în momentul în care resursele omului tind să se epuizeze.

De aceea „i se face milă de ea”. Substantivul grecesc pentru milă este „splánchnon”, „măruntaie”, făcând referință la organele importante ale corpului, precum inima, ficatul sau plămânii. În limba ebraică, echivalentul este „rehem”, termen care desemnează pântecele matern, sediu al compasiunii și al milei. Cu greu ar putea fi găsit un termen mai potrivit spre a exprima ce simte Dumnezeu în fața suferinței creaturii sale iubite. Tot cu acest cuvânt este ­exprimată și mila samarineanului milostiv față de omul căzut între tâlhari (Luca 10, 33), dar și compasiunea tatălui iubitor, care își vede fiul rătăcitor întorcându-se în brațele sale (Luca 15, 20).

Pe urmă, Mântuitorul o oprește din plâns. „Nu plânge”, îi spune El. Deși plânsul este un medicament al durerii, eliberând persoana și ajutând-o să-și exprime suferința, spre a nu o interioriza și a o transforma în viitoare boli, nici el nu e indicat a se transforma într-o stare permanentă a sufletului omenesc - tristețea duce la depresie, dacă nu este cea „după Dumnezeu”, adică a plânsului pentru propriile păcate.

„Fiul Fecioarei îl întâlneşte pe fiul văduvei”

Și Domnul Se apropie și Se atinge de sicriul în care era dus tânărul. O asemenea atingere a lui Iisus apare de mai multe ori în relatările vindecărilor neotestamentare, fiind mult mai mult decât un gest ocazional sau un contact întâmplător. Prin ea se transmite o adevărată putere dumnezeiască. „Fiul Fecioarei îl întâlnește pe fiul văduvei, zice Sfântul Efrem Sirul. El se face ca o țesătură fină pentru lacrimile mamei și totodată viață pentru fiul ei. Moartea și-a părăsit sălașul și a dat bir cu fugiții în fața Învingătorului.”

Aici se impun câteva precizări privind împrejurările istorice ale momentului. Legea și cutumele evreiești nu permiteau întreruperea unei înmormântări. Cortegiul trebuia să-și urmeze drumul său până la cimitir, fără să fie oprit; prin atingerea catafalcului, Iisus Se expune pericolului de a fi necurat timp de o zi (Num. 19, 21-22). Mai mult decât atât, avea să fie socotit contaminat de necurăția cadavrului, cea mai gravă formă de necurăție ritualică din iudaism. Dar Domnul nu atinge doar patul mortului, ci i se și adresează, de parcă ar fi vorbit cu o persoană vie: „Tinere, ție-ți spun: Scoală-te!” Mortul se ridică, vorbește, iar Iisus „îl dă” mamei sale. Domnul Hristos este Cel prin care tânărul este redat mamei ­sale. Altfel, el ar fi rămas un simplu trup fără viață, ce urma să fie înmormântat. „Dându-l” mamei, e de presupus că Iisus îl și atinge, ceea ce iarăși Îl expune pericolului de a fi necurat timp de o săptămână (Num. 5, 2-3; 19, 11-20). E drept că acum atinge un om viu, ceea ce, probabil, îi punea într-o mare încurcătură pe vajnicii apărători ai Legii, care Îl urmăreau pretutindeni spre a-I găsi motive de învinuire. Deja lucrurile scăpau de sub controlul omenesc și aveau sens doar în lumina Crucii și a Învierii - ultima cumplită suferință și marea și veșnica bucurie a creației.

Iar obiceiul, în cazul unei procesiuni funerare, era ca oamenii să se oprească din munca lor și să se alăture cortegiului, până la trecerea acestuia. În același timp, faptul că un fiu murea îna­intea mamei sale văduve avea urmări tragice pentru femeie: ea urma să depindă de mila publică, în caz că nu avea alte mijloace de trai sau rude înstărite care să o ajute. Tot conform tradiției, nefericita mamă mergea înaintea patului mortuar, astfel că Iisus o întâlnește mai întâi pe ea și apoi are loc episodul învierii.

Hristos intervine în momentele cele mai cumplite ale existenţei umane

Sfântul Grigorie de Nissa remarcă un crescendo al apropierii de Învierea din morți a Domnului. Hristos nu Se limitează doar la a-Şi asigura ascultătorii că aceia morți vor învia. Mai întâi, El „arată puterea dătătoare de viață, lucrând împotriva bolilor mortale, alungând suferințele prin porunca și prin cuvântul Său. Apoi înviază o fetiță moartă de curând, pe urmă ridică din moarte un tânăr care era dus la groapă și îl redă mamei lui. După aceea, scoate viu din mormântul de piatră trupul lui Lazăr care începuse deja a putrezi, fiind ­îngropat de patru zile... Apoi înviază din morți partea omenească a persoanei Sale, care fusese străpunsă de cuie și de suliță și purta ca mărturie a Învierii semnele cuielor și rana făcută de suliță” (Dialog despre suflet și înviere). Sunt tineri morții înviați din Evanghelii, căci prin aceasta Hristos ne dovedește că intervine exact acolo unde este mai greu, în momentele cele mai cumplite ale existenței umane, în viețile oamenilor aflați în cădere liberă spre hăul cel mai înspăimântător. Și pretutindeni, în aceste scene evanghelice, vedem cum cei suferinzi nu sunt lăsați singuri: mulți dintre semenii lor plâng împreună cu ei și rămân lângă ei spre a-i mângâia și a-i îmbărbăta.

Mai presus de toate, să ne amintim, în final, de cuvintele Sfântului Apostol Pavel și cu ele să rămânem în inimă: „Hristos a înviat din morți, pârgă a celor adormiți” (1 Cor. 15, 20). Hristos-Pârga, Fructul timpuriu al recoltei eshatonului, prefigurează marea bucurie a învierii tuturor trupurilor de la sfârșitul veacurilor. Iar până atunci, să nu uităm că eternitatea coboară în timp la fiecare Sfântă Liturghie, întinerindu-ne sufletele și făcându-ne părtași, din aproape în aproape, la izbânda Vieții veșnice asupra morții.