„N-a murit, ci doarme!“

Evanghelia duminicii a XXIV-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56

41. Şi, iată, a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui,

42. Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau.

43. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,

44. Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.

45. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?

46. Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.

47. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.

48. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.

49. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.

50. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.

51. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.

52. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme.

53. Şi râdeau de El, ştiind că a murit.

54. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!

55. Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.

56. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Cei adormiţi în Hristos nu sunt morţi

Pentru care pricină a zis Mântuitorul către cei ce erau de faţă şi plângeau după fiica lui Iair, care murise: „Nu plângeţi; nu a murit, ci doarme” (Luca 8, 52)?

Pentru a ne arăta că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sunt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: „Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi” (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sunt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.

Sunt cei care cred că, odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sunt păgânii închinătorii la idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în Învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel, credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce la învierea cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Cât despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sunt morţi, ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a „celor adormiţi”?

Aşadar, aceste mărturii ale Sfintei Scripturi ne arată că cei care mor cu credinţa în Iisus Hristos nu sunt „morţi”, căci după cum nu putem zice unui om care doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sunt morţi, ci adormiţi.

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sunt morţi, ci adormiţi în Hristos până la obşteasca înviere.

Un somn de 192 de ani

După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos nu sunt morţi, ci adormiţi, voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfântă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mântuitor, Care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu preascump Sângele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip:

Şapte tineri creştini ostaşi cu rânduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgânului împărat Deciu, au fugit din faţa persecutorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stând ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, până în vremea împăratului Teodosie cel Tânăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tânăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela, luând nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei care chinuiau pe creştini. Şi mergând la un vânzător de pâine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vânzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise cu multă vreme în urmă. Văzând acest lucru, vânzătorul de pâine a prins pe Sfântul Ianvlih şi i-a zis: „De unde ai găsit această comoară? Să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mâna judecătorului”. Apoi, a dus pe Sfîntul Ianvlih la stăpânul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfântul Ianvlih că împăratul Deciu a fost demult, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: „Deciu nu mai este împărat în cetatea aceasta?” Iar episcopul i-a zis: „Nu, fiule. Acest împărat păgân a fost demult. Acum împărăţeşte peste noi dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci, Sfântul Ianvlih a zis: „Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dânşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgânului împărat Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrând în cetatea Efesului”.

Împăratul, stând la sfat cu mucenici din alte vremuri

Apoi, episcopul şi mai marii cetăţii au mers cu tânărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit, între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: „Aceşti şapte tineri sfinţi au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfârşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos”.

Citind acestea, toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrând în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezând plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci, văzându-i pe ei stăpânul cetăţii şi episcopul şi ceilalţi mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat lor şi au dat mare slavă lui Dumnezeu că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.

Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrând, a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzând în genunchi, li s-a închinat lor.

Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecându-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi, a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtând sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.

Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezlegări.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi faţă de fiii noştri - aceea de a duce pe pământ o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare, în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!

Deci, să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum când mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi să ne împărtăşim cât mai des cu preacinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Amin.

(Părintele Cleopa ILIE - Predici la duminicile de peste an)