Nevinovata îndoială a lui Toma

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Îndoiala mărturisită cu sinceritate de Apostolul Toma la auzul veștii că Mântuitorul Iisus Hristos a înviat din morți este numită „nevinovată” în cântările Penticostarului. Absent la prima arătare a Domnului Iisus în mijlocul ucenicilor, Toma îl vede pe Mântuitorul după opt zile și se încredințează de realitatea Învierii, pe care o propovăduiește în lumea întreagă, primind moarte martirică, prin străpungere de sulițe, în ținutul Indiei. Sfântul Apostol Toma, cunoscut ca și „Geamănul” (Dydimos), este cinstit de Biserică în a doua Duminică de după Paști și la 6 octombrie. Imnografia îl zugrăvește într-un pastel de lumini duhov­nicești, care îmbogățesc aurora de semnificații ale textului biblic originar.

Cunoaștem replica celebră a lui Toma din Evanghelie: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Iată cum dezvoltă imnograful Ioan Monahul aceste cuvinte într-una din cântările Penticostarului, de la Duminica Tomii: „Nu voi crede, de nu voi vedea și eu pe Stăpânul; de nu voi vedea coasta din care a țâșnit sângele, apa, botezul; de nu voi vedea rana, prin care s-a vindecat omul de rana cea mare; de nu voi vedea că nu este un duh, ci trup și oase”. În plus față de textul biblic, vedem pe Toma care îl numește pe Iisus Hristos „Stăpânul”, arătând prin aceasta că își asumă rolul de slujitor al Domnului în continuare. El spune că nu va crede dacă nu va vedea coasta din care a curs sânge și apă, simbol deja pentru botezul creștin prin care se iartă „rana”, adică păcatul strămoșesc, cu urmările sale. Toma are nevoie de încredințare că aceea ce s-a arătat ucenicilor intrând prin ușile încuiate nu este un spirit sau o nălucă, ci însuși trupul înviat și tangibil al Domnului Iisus Hristos.

De asemenea, Mântuitorul rostește și El cuvinte pe care nu le întâlnim în textul biblic: „Pentru ce te îndoiești că am înviat din morți? Adu aici mâna ta și o pune în coasta Mea, și vezi că, deși tu nu ai crezut, toți au cunoscut Patimile și Învierea Mea, grăind împreună cu tine: «Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție»”. Sau, în alt loc: „Precum vedeți, din trupul cu care M-am întrupat, prieteni, nu port fire de duh (...) Cel ce pe toate le iscodești, vino, și nu te mai îndoi (...), cercetează cu credință și crede Mie, nu fi neîncrezător!”. Mântuitorul îl îndeamnă să îi pipăie rănile, cu scopul de a-l încredința de identitatea sa neschimbată, de trecerea prin pătimire și moarte: „Cunoaște-Mă că sunt Dumnezeu neschimbat, Care am luat asupră-Mi, după ființă, frământătură omenească, întru care și pătimire am primit”. Din erminia imnografilor se înțelege că îndoiala lui Toma viza învierea din morți a Domnului, nu existența Sa. Așa cum comenta Sfântul Chiril al Alexandriei, Toma credea cel mult că s-a întors din morți un duh care a luat chipul Mântuitorului, fiind probabil o minte mai iscoditoare decât a celorlalți apostoli și care avea nevoie de dovezi palpabile pentru a crede.

Spre deosebire de textul biblic, unde nu ni se spune dacă Toma chiar a îndrăznit să se atingă cu degetul de coasta Domnului, imnografia îl prezintă făcând efectiv acest gest: „Cu frică punându-și Toma mâna în coasta Ta cea purtătoare de viață, Hristoase, cutremurându-se a simțit, Mântuitorule, îndoita lucrare a celor două firi, care erau întru Tine împreunate, fără amestecare” și „pipăind rănile mai cu amănuntul”. Atingerea trupului înviat al Domnului de către Toma este înțeleasă, în cântările Pentico­starului, în cel puțin trei moduri aparent contradictorii, dar complementare: pipăirea-pătimire, pipăirea-dar și pipăirea-bucurie.

Pipăirea-pătimire din preamulta de oameni iubire

Pe de o parte, distingem un prim înțeles al pipăirii ca pătimire și umilință a Domnului, pusă pe același plan de imnograf cu lovirea peste obraz, suferințele crucificării și ale morții fără vină: „Precum mai-nainte a răbdat crucea și uciderea cea nedreaptă, așa și acum, înviind din mormânt a treia zi, pecetluit fiind mormântul, și stând înaintea Ucenicilor, ca un atotputernic, ușile fiind încuiate, rabdă Hristos cu iubire de oameni și pipăirea”. O altă cântare ne spune: „Că îndelung ai răbdat: de iudei fiind lovit peste obraz, de Apostoli pipăit și de cei ce Te tăgăduiau pe Tine mult ispitit”. Pipăirea rănilor Domnului este un gest umilitor, similar cumva cu situația în care cineva ne-ar vesti că un prieten are piciorul sau mâna rupte, și noi nu am crede decât dacă am trage efectiv de membrele vătămate, le-am apăsa și răsuci, ca să vedem dacă îl doare, iar suferința este reală, nu prefăcută. Rabdă Mântuitorul pipăirea umilitoare având în vedere lucrarea misionară de excepție pe care avea să o facă Toma după încredințare, vestind neamurilor cuvântul Domnului.

Pipăirea-dar și pogorământ pentru mâna de pământ

Acest al doilea înțeles al pipăirii ca dar, făcut Apostolului, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este evidențiat de cântările Penticostarului la Duminica Tomii: „Nu în zadar îndoindu-se Toma după Învierea Ta, nu se pleca; căci apoi se străduia să o arate fără îndoială, Hristoase, tuturor neamurilor. Drept aceea, prin îndoială, făcându-i pe toți să creadă, i-a învățat să zică: «Tu ești Domnul, Preaînălțate Dumnezeule al părinților și al nostru, bine ești cuvântat!»”. Curajul misionar și mărturisitor îl dobân­dește Toma prin harul primit la atingerea de trupul înviat al Domnului: „Limba ta cea prea fericită este lăudată, o, Geamănule, că ea a propovăduit, întâi cu dreaptă cinstire, pe Dătătorul de viață Iisus, Dumnezeu și Domn, umplându-se de har prin pipăire”. Imnograful spune explicit că lui Toma i s-a dat „darul acesta de a pipăi” coasta Domnului. Altfel, cine ar fi păzit „dreapta cea de lut” a ucenicului nearsă de „coasta cea de foc” sau de „osul de văpaie” sau „focul ființei dumnezeiești, celei fără de materie”, ce a făcut să se cutremure „cele de sus și cele de jos”?

Pipăirea-bucurie de a Învierii propovăduire

Pipăirea-bucurie a Domnului este legată de înțelepțirea lui Toma prin darul de a-i putea atinge semnele pătimirilor Sale: „Bucuratu-Te-ai fiind pipăit, Iubitorule de oameni!”, cântă imnograful, întrucât Geamănul „umple lumea de înțelepciune și de cunoștință” ca de o „bogăție” duhovnicească, pe care o scoate din „vistieria cea nefurată a dumne­zeieștii coaste împunse cu sulița”. Mântuitorul știe să recupereze credința lui Toma și chiar să o sporească, răbdând mai întâi slăbiciunea Apostolului, ca mai pe urmă să se bucure de un credincios care a mărturisit lumii Învierea cu puterea convingerii izvorâte din vedere și atingere.

Deși cunoscut mai degrabă ca Toma „necredinciosul”, Apostolul martir este cinstit ca mare sfânt al Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia că „Toma, fiind odată mai slab în credință față de ceilalți apostoli, prin Harul lui Dumnezeu, a trudit cu mai mult curaj, cu mai mult zel și fără odihnă decât toți ceilalți, astfel încât a propovăduit aproape peste tot pământul, netemându-se să ducă Cuvântul lui Dumnezeu popoarelor sălbatice”. Imnografia îi zugrăvește portretul în chip laudativ într-o sedealnă: „Pe apostolul și ucenicul lui Hristos toți să-l lăudăm cu cântări spre pomenirea lui; că acesta, semnele cuielor pipăind și credință sigură căutând, cu dumnezeiască cuviință a întărit în lume cugetele noastre, și se roagă Mântuitorului să se miluiască sufletele noastre”. Îndoiala lui Toma este numită „nevinovată”, întrucât era o dorință sinceră și rezonabilă de a putea primi dovezi pentru întărirea unei credințe care exista deja, dar se scufunda, prin slăbiciune omenească, în deznădejde.

Să nu uităm însă că Mântuitorul a fericit și pe cei care n-au văzut, dar au crezut. Cine dorește totuși anumite semne de la Dumnezeu, ca și Toma, trebuie întâi să creadă „Stăpânului”, să practice credința, prin post, rugăciune și fapte bune. Credinciosul, sub ascultarea smerită de un părinte duhovnic, dacă este de folos, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, va primi și încredințarea interioară. Harul nu va veni însă niciodată la provocările de genul „întâi să văd, apoi voi crede”. Să credem întâi, apoi vom vedea!