Nostalgia paradisului pierdut

Evanghelia duminicii lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai) Matei 6, 14-21

14. De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;

15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.

16. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

17. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

19. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

20. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

21. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Triodul, perioada liturgică în care ne aflăm în acest timp, recapitulează slujirea arhierească a Domnului, pentru ridicarea omului căzut şi izgonit; propriu-zis pentru a-i oferi şansa redobândirii raiului pierdut. Iar duminica Izgonirii lui Adam din Rai poate fi asemuită cu ziua căderii strămoşului nostru, de mâine începând conştientizarea şi retrăirea dramei omului căzut, dar şi folosirea mijloacelor duhovniceşti pentru ridicare. De mare ajutor în această orientare duhovnicească sunt şi slujbele din Postul Mare, între care şi Deniile la care se citeşte Canonul Sf. Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar şi căile de revenire la statura creştinului înduhovnicit.

Cine l-a izgonit pe Adam din Rai?

Vom adresa mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veţi zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă miraţi de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri.

Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuinţării neînţelepte a libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea şi lăcomia. Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe, Adam s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu şi fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei… În acest sens grăieşte Sf. Ioan Gură de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.

Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând, trebuie să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui. Nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi, nu zicem am fost izgoniţi, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului… Suntem legaţi de strămoşul nostru nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său, numit îndeobşte „păcatul strămoşesc”.

Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12). Iar acest păcat, se ştie, este şters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greşelile strămoşului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria, neascultarea şi lăcomia?

În Canonul Sf. Andrei Criteanul, într-una din stihirile care se citeşte luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, se spune astfel: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea vecuitoare şi de desfătare pentru păcatele mele...” (Cântarea I, stihira 4). Sfântul Andrei a exprimat poetic, aşadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic. Pe de altă parte, când pronunţăm cuvântul „Adam”, trebuie să ne gândim şi la Noul Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut.

Nostalgia paradisului

Raiul pierdut nu trebuie înţeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării şi fericirii. Prin „Rai” înţelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a vieţui cu El, de a-I simţi prezenţa, de a vorbi cu El. Locul în care te simţi în maximă siguranţă, în care răul nu te poate ajunge. De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâşietoare a ruperii de Dumnezeu, odată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generaţiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepţionala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Iată ce spune: „Nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: „nostos”, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi „algos”, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute…” Acestei etimologii Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicaţie: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Universalitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii”.

„De va voi, omul poate ajunge, de dimineaţa până seara, la măsură dumnezeiască”

Părintele Cleopa repeta mereu ucenicilor şi creştinilor care-i cereau sfat: „Mânca-v-ar Raiul!” sau „Vede-te-aş în Rai!” Cine nu ar vrea să fie „mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinţii, strămoşii, părinţii…? Cu toţi cei dragi plecaţi mai ânainte? Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să ştii ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voinţa ridicării, bine ştiind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, aşa te duci. Unde, nu mai este nevoie s-o spunem! Dar „de va voi omul - zice avva Alonie din „Pateric” - de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască!”. Tot în „Pateric” găsim un minunat îndemn, în acelaşi scop: „Un frate a întrebat pe avva Sisoe, zicând: Ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi si iarăşi! Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se şi duce!”

Postul falsificat

Mântuitorul ne-a oferit căile ridicării şi dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul. Cum ştim cu toţii, de mâine începem călătoria Postului Mare, de şase săptămâni. Nu vom detalia acum învăţătura ortodoxă despre post, însă atragem atenţia că, pentru a fi de folos, postul trebuie să fie complet, sub două aspecte. Mai întâi, postim şi de păcate, nu numai de bucate. În această privinţă socotim binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: „Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiască...” De asemenea, trebuie să ţinem cont că postul cu bucate îndelung pregătite şi cu prea multe dezlegări este auto-amăgire. Numai în cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări şi regim preferenţial. Altfel riscăm un post fals. Căci zice Sf. Asterie al Amasiei: „Nu falsifica postul, ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă grijă şi artă?”