Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică O absenţă din providenţă face dovada deplină a adevărului Învierii

O absenţă din providenţă face dovada deplină a adevărului Învierii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Ierom. Paisie Borza - 09 Mai, 2021

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Precum ecourile mă­re­­țului praznic al Învierii Domnului sunt vii în urechile noastre prin toate cântările acestei săptămâni care a trecut, datori suntem a ține aprinsă în inimile noastre și lumina cea vie a lui Hristos, cea care luminează tuturor. Pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă momente tulburătoare și mai presus de minte petrecute cu apostolii în perioada imediat următoare Învierii lui Iisus. E greu de înțeles ce era în inimile lor în acele momente: spaimă, dez­amăgire, tulburare... dar cu siguranță și un licăr de spe­ranță. Însă un lucru e dincolo de orice îndoială: universul pe care și-l construiseră în ultimii trei ani alături de Mântuitorul fusese destructurat printr-un eveniment ce, totuși, le fusese prevestit, dar pentru care nu erau pregătiți: moartea Celui pe Care toți Îl mărturisiseră prin cuvintele lui Petru ca fiind „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. XVI, 16). Este adevărat că după Învierea Sa, Hristos se arătase deja în repetate rânduri: Mariei Magdalena (In. XX, 11-18; Mc. XVI, 12, 13), femeilor miro­nosițe (Mt. XXVIII, 9-10; Lc. XXIV, 10-11), lui Simon Petru (Lc. XXIV, 34), precum și celor doi ucenici în drumul lor spre Emaus (Lc. XXIV, 13-35; Mc. XVI, 12-13), dar, în loc să readucă sentimentele de siguranță, pace și liniște cu care se obișnuiseră în cei trei ani, efectul asupra lor era mai degrabă de a le accentua incertitudinile și nesiguranța pe care le trăiau. Cei doi ucenici aflați pe drumul spre Emaus, Luca și Cleopa, de-a dreptul mărturisesc acest lucru: „Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt și negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Lc. XXIV, 22-23). Așadar, tensiunea pe care ucenicii o trăiau era la cel mai înalt nivel, iar imprevizibilul era omnipotent.

Și dintr-odată, în mijlocul acestora Se arată Hristos, îmbărbătându-i și zicându-le: „Pace vouă!”

Ce a însemnat pentru ei această reîntâlnire este imposibil de exprimat. A fost sentimentul pe care îl trăiește cel ce pierde Totul ca apoi să-L regăsească, al părintelui care-și pierde copilul și-l recapătă, al orbului care și-a pierdut vederea și o redobândește. Iar în bunătatea Sa, Domnul nu doar că li S-a arătat, ci i-a și întărit, dându-le Duhul cel Preasfânt și trimițându-i să lucreze în popor. Prin împărtășirea Sfântului Duh, Hristos le-a dat celor prezenți puterea de a săvârși lucrarea tainică a iertării păcatelor, care i-a scandalizat pe toți cei care L-au auzit spunând vreodată: „Iertate îți sunt păcatele tale” (Mc. II, 5-7, Lc. V, 20-21, Lc. VII, 47-49).

De această dată, trimiterea în lume a ucenicilor, inspirată din însăși trimiterea în lume a Fiului de către Tatăl, nu este una a jumătăților de măsură, ci una desăvârșită, plenară atât ca intensitate, cât și ca extindere în timp și spațiu. Dar din această adunare veselă lipsea, totuşi, unul dintre cei apropiați Domnului: Toma. Motivul exact pentru care nu era împreună cu ceilalți ne-a rămas necunoscut, însă părinții Bisericii au văzut în această absență o lucrare a proniei divine, menită a ne încredința și pe noi peste veacuri de Învierea Lui şi, în același timp, de valoarea credinței care nu se bazează exclusiv pe dovezile materiale.

Faptul că Sfântul Apostol ­Toma nu era de față în momentul în care Hristos a suflat asupra apostolilor și le-a împărtășit Duhul Sfânt a dat naștere unei întrebări firești: Oare s-a făcut și el părtaș la Duhul sau nu? Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său la Evanghelia lui Ioan, spune că „Hristos a dăruit Duhul nu doar unora, ci tuturor ucenicilor. Prin urmare, şi cei absenți L-au primit, generozitatea dăruitorului nefiind limitată doar la cei care erau prezenți, ci s-a revărsat peste întreg grupul sfinților apostoli”. Să fim încredințați, aşadar, că și asupra lui Toma S-a odihnit Duhul Sfânt, arătându-l cu nimic mai prejos decât ceilalți apostoli. De altfel, nu ar fi fost prima dată când Duhul s-a odihnit peste cei aleși, dar nepre­zenți: în Vechiul Testament, în cartea Numerii (XI, 24-27), ne este relatat cum și peste Eldad și Medad, aleși spre a fi căpetenii, s-a odihnit duhul care era în Moise și au început a proroci, deși rămăseseră în tabără.

Purtător fiind al Duhului, ­Toma, reîntors printre cei care Îl văzuseră, și-a manifestat neîncrederea, însă nu asupra Învierii lui Hristos, ci asupra posibilității arătării Sale într-un trup vizibil, conform aceluiași Sfânt Chiril al Alexandriei. Această ancorare în dovada materială ca fundament al credinței nu l-a caracterizat doar pe Toma; să nu uităm că și Ioan și Petru, necrezând spuselor Mariei Magdalena, au alergat la mormânt; să ne amintim că inimile lui Luca și Cleopa nu ardeau în ei când le vorbea pe cale și le tâlcuia Scripturile, ci L-au recunoscut doar în frângerea pâinii. Fundamentarea rațională nu este o metodă interzisă în abordarea cunoașterii lui Dumnezeu, ci mai degrabă o metodă imperfectă și greoaie. Mântuitorul Însuși afirmase: „Dacă v-am spus cele pământești şi nu credeți, cum veți crede cele cerești?” (In. III, 12). Dar tot El ne-a învățat: „Cereți şi vi se va da; căutați şi veți afla; bateți şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui ce bate i se va deschide” (Mt. VII, 7-8). Iar ­Toma a bătut cu îndoiala la ușa dragostei lui Dumnezeu și Acesta i-a deschis. Dacă Mariei Magdalena, Iisus îi spusese „nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (In. XX, 17), lui Toma, care primise Duhul Sfânt, Mântuitorul îi spune: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios!”.

Duminica de astăzi nu este una a necre­dinței, ci una a încredințării în ea; să nu ne gândim la Toma și la slăbiciunile lui omenești, ci la Hristos, la dragostea Lui dumnezeiască și la disponibilitatea Sa de a Se face cu adevărat tuturor toate. Să ne apropiem toți cu dragoste de sfânta Sa coastă ce ni s-a făcut izvor euharistic și să strigăm cu toții dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: ­„Unde-ți este, moarte, acul? ­Unde-ți este, iadule, biruința? ­Înviat-a Hristos şi tu ai fost ­nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. ­Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viața stăpâ­nește. Înviat-a ­Hristos şi nici un mort nu este în groapă; căci Hristos, sculându-Se din morți, începătorul celor adormiți S-a făcut. Lui I se cuvine mărirea şi stăpânirea în vecii ­vecilor. Amin”.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 2-a dupa Pasti  -   Duminica Sfântului Apostol Toma  -   predica