Oameni şi sărbători

Evanghelia Duminicii a IV-a după Paşti (a slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15

1. După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.

2. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.

3. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

4. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.

5. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

6. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?

7. Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.

8. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.

9. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.

10. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.

11. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.

12. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?

13. Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.

14. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

15. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos.

La o lecturare superficială a Evangheliei, ar părea că Hristos S-ar contrazice pe Sine când, pe de o parte, declară solemn că a venit să împlinească Legea, nu să o încalce, iar pe de altă parte, a săvârşit foarte multe minuni chiar în zi de sabat, spre consternarea unora. Se ştie că liderii religioşi ai iudeilor adăugaseră unele restricţii extrem de severe faţă de ziua de sabat (de odihnă), depăşind cu mult limitele impuse de Legea lui Moise, deformându-i prin aceasta sensul şi valoarea religioasă.

Fiindcă pare că Hristos a avut o atitudine dispreţuitoare faţă de sărbătoarea sabatului, e bine să lămurim ce însemna această zi pentru credincioşii evrei şi, în al doilea rând, ce impunea Legea mozaică şi ce învăţa Iisus despre sabat şi sărbători în general.

Ce este „şabatul”

Cuvântul şabat înseamnă „odihnă”, „întrerupere” sau „a se odihni”. Cădea în ziua a şaptea. Pe atunci, zilele la evrei nu aveau nume ca la alte popoare, ci se numărau, pur şi simplu, luându-se ca reper creaţia lumii (Geneza 2, 1-3). Prin analogie cu lucrarea lui Dumnezeu din cele şase zile ale creaţiei şi a odihnei din ziua a şaptea, când a încetat creaţia, Legea mozaică stipula următoarele: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău, iar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul, nici asinul, nici străinul care este în casa ta” (Exod 20, 8-10).

După cum se vede, sărbătoarea nu avea deloc doar un aspect comemorativ, amintind de eliberarea din robia egipteană, şi nici numai de adorare a lui Dumnezeu, fiindcă se spune doar o dată că trebuie să te închini Domnului şi de şapte ori face aluzie la beneficiarii odihnei, având un vădit caracter umanitar, favorizând refacerea forţelor pentru cei din casa omului. Ea se deosebea de celelalte prin aceea că, încetând lucrul, credinciosul devenea disponibil pentru a-L adora pe Dumnezeu. Cum evreilor li se cerea să dea zeciuială sanctuarului din toate produsele muncii lor, în semn de gratitudine lui Dumnezeu, tot aşa, prin analogie, se impunea să dea zeciuială şi din timpul pe care tot Dumnezeu îl oferă omului în mod gratuit.

Sabatul trebuia respectat cu foarte mare atenţie, iar cel care cuteza să-l încalce era pedepsit cu moartea prin lovirea cu pietre. Cu timpul, învăţătorii religioşi ai iudeilor, din exces de zel sau din alte interese, au extins nejustificat interdicţiile cu privire la sabat. Practic, sabatul începe de vineri, adică din ziua a şasea, de la apusul soarelui, până în ziua a şaptea, respectiv sâmbătă, la apusul soarelui. Din Evanghelii nu reiese că Iisus a încălcat sabatul, fiindcă nu a muncit în această zi, ci numai l-a readus la sensul său fundamental, acela de a fi mai aproape de Dumnezeu şi de aproapele, prin faptele milei.

Ironiile lui Iisus

Iisus a contestat, uneori, nu sabatul în sine, ci exageratele tradiţii omeneşti care au parazitat legea divină, transformând acea zi într-una mai curând de povară, decât de relaxare. Dacă Hristos pare că a încălcat uneori sabatul, a făcut-o exclusiv în scop umanitar, din mare milă faţă de om şi nicidecum ca să Se pună mereu de-a curmezişul unor rânduieli profund înrădăcinate. Când Domnul afirmă că „sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat”, arată clar că instituirea acestei zile de odihnă avea la bază doar iubirea faţă de om, în special faţă de cei care efectuau munci istovitoare sub stăpânirea altora.

Aşadar, remarcile Domnului, uneori ironice, nu erau îndreptate împotriva instituţiei sabatice în sine ori a altor învăţături transmise prin Biblie, care în definitiv era tot cuvântul Său, ci a contestat cu vehemenţă reducerea semnificaţiei şi eficienţei umanitare a unei porunci divine la nişte formalisme goale şi lipsite de sens. Legea divină privitoare la sabat s-a dat exclusiv de dragul omului, ne spune Iisus, fiindcă trebuia ajutat şi protejat.

Cum să ţină creştinii sărbătorile?

Răspunsul ni-l dă desigur Însuşi Domnul Hristos prin chiar întrebarea adresată cărturarilor şi fariseilor: „Este îngăduit în ziua de odihnă să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva ori să o pierzi?”. Evident că răspunsul nu poate fi decât cel pozitiv, de vreme ce Legea mozaică prevedea că şi un animal căzut într-o groapă trebuia salvat în acea zi de odihnă. Iisus a combătut deci maniera necorespunzătoare în care unii iudei ai timpului celebrau această zi - prin limitarea doar la ceea ce nu trebuie să faci, trecând peste aspectul spiritual-umanitar al sărbătorii.

Când Iisus afirmă că „sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru sabat” (Marcu 2, 27), nu Se opune sărbătorii în sine, ci condamnă rigorismul formalist al fariseilor, ca să înveţe că lui Dumnezeu Îi place mai mult concretizarea prin fapte a iubirii faţă de aproapele decât să se limiteze doar la întreruperea lucrului în sine.

Cu alte cuvinte, sărbătoarea ne cere să întrerupem o activitate de şase zile, în favoarea acumulărilor materiale pentru noi şi familie, pentru a fi disponibili să ne dedicăm unei alte lucrări sfinte, adorarea lui Dumnezeu şi activităţi jertfelnice, dacă se impune, în favoarea aproapelui. Mesajul transmis de Hristos este foarte categoric, şi anume că, pentru săvârşirea unei lucrări prin care se salvează viaţa aproapelui tău, nu poţi fi restricţionat de nici o sărbătoare, oricât de importantă ar fi ea. Ba, mai mult, pentru anumite profesii nici nu există sărbători în sensul larg al cuvântului. Este cazul medicilor care, prin natura profesiei lor, nu şi-ar putea permite să nu intervină când este vorba de salvarea vieţii cuiva, indiferent cât de mare ar fi sărbătoarea, sau chiar şi în cazul preoţilor, care prin definiţie, trebuie să slujească şi să răspundă tuturor solicitărilor, indiferent de zi.

Clarificări utile

Cei dintâi creştini aveau mai puţine sărbători decât avem noi astăzi. Cărţile Noului Testament ne informează că, pentru o vreme, s-au respectat sărbătorile iudaice, fiindcă majoritatea creştinilor proveneau dintre iudei. Însă, chiar din veacul întâi, numit şi „apostolic”, Biserica şi-a organizat propriul cult şi a realizat cele dintâi lăcaşuri de închinare, celebrând comemorativ „Duminica” sau „Ziua Domnului”, fiindcă atunci a înviat Iisus şi tot în zi de duminică S-a arătat Apostolilor, înainte de înălţarea la cer. Aşadar, toate lucrările lui Hristos de după Înviere s-au săvârşit doar în această zi. Repausul duminical s-a generalizat în toată Europa, şi nu numai, dar nu înseamnă că toţi cei care îşi suspendă activitatea pentru ziua de odihnă sunt şi creştini autentici, convinşi şi, implicit, practicanţi ai credinţei pe care câteodată o mărturisesc.

Pentru mulţi, ziua de duminică, împreună cu ziua precedentă, a devenit arhicunoscutul weekend sau minivacanţa săptămânală în care unii se dedică unui repaus integral, alţii distracţiilor şi divertismentelor sau practicării unor sporturi.

Creştinii mai trebuie să ştie că nu toate sărbătorile din calendar sunt cu ţinere. Calendarul ortodox, spre exemplu, menţionează zilele de sărbătoare cu ţinere, şi deci cu interdicţia de a lucra, cu cruce roşie, în primul rând cele 53 de duminici ce sunt, de fapt, echivalentul săptămânal al Paştilor, la care se mai adaugă alte 26 de zile însemnate tot cu cruce roşie. Catehismul Bisericii Ortodoxe precizează că se respectă doar duminicile, sărbătorile praznicelor împărăteşti (cele dedicate lui Dumnezeu şi Maicii Domnului) şi ale unor sfinţi mai importanţi. La acestea se mai adaugă încă alte 58 de zile (în calendarele altor centre eparhiale 61), însemnate cu cruce neagră, semn că sunt sărbători mai mici şi fără interdicţia de a munci, dar cu recomandarea de a ne ruga mai mult.

În mănăstiri şi unele biserici ce au hram în acele zile se săvârşeşte Sfânta Liturghie, după care se pot începe alte activităţi, fără nici o restricţie. Confruntând calendarele eparhiale se poate constata că nu toate au acelaşi număr de zile cu cruce roşie ori neagră. Motivul nu este greu de intuit. Anumiţi sfinţi locali, cu importanţă pentru zona respectivă, nu se pot impune pretutindeni.

Sărbătorile inventate

Se poate greşi împotriva sărbătorilor creştine în două feluri: primul - prin confiscarea totală a sensului lor spiritual, pentru a le celebra în chip lumesc, cum ar fi, spre exemplu, tradiţia nefastă de a consuma 40 de pahare de băutură cu prilejul sărbătorii „Sfinţilor 40 de Mucenici”; al doilea - prin inventarea unor sărbători imaginare de către popor, cum ar fi, spre exemplu, interdicţia de a spăla rufe în zilele de vineri, fără să fie nici o sărbătoare, sau prin practica celor care apelează la mila publică, pentru care fiecare zi este numită sfântă - fiindcă nu vor să muncească, se subînţelege. Am mai auzit de unele tradiţii inventate care susţin că în Săptămâna Luminată nu trebuie să se lucreze în zilele de miercuri şi joi, chiar dacă nu au nici măcar cruce negră. Astfel de invenţii nu au nimic de a face cu spiritul adevărat al sărbătorilor creştine, rânduite de Sfânta Biserică, prin care trebuie să urmărim a ne uni inima şi a ne apropia mintea şi mai mult de Dumnezeu.