Omul, oglinda lui Dumnezeu sau a demonului

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe ­Iisus, a strigat, a căzut ­înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, ­Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

Mântuitorul Hristos, cât a vieţuit pe pământ, trăia și exprima o permanentă stare de misiune. Nu avea unde să Își plece capul, dar nici nu dorea o astfel de stare. Era truda Lui de a găsi omul și de a recupera creația căzută. Cei trei ani de misiune nu erau suficienți pentru conștientizarea omului ca să revină pe calea raiului. Omenirea I-a acordat doar trei ani și jumătate, după care cei răi L-au răstignit pe cruce. Dumnezeu căuta fața căzută a lui Adam pentru a-i reda lumina și a-i arăta calea spre eternitate. Era ridicarea omului din gârbovirea materiei, iar umanitatea Îi oferea doar trei ani și jumătate pentru recuperare. De aceea, Hristos nu avea timp, căci era destul de greu să recupereze ceea ce omul stricase nu doar prin Adam, ci și prin toate menta­litățile istoriei decăzute. Se strânsese atâta păcat și mentalitate păcătoasă! Prea multă pentru trei ani de conștientizare.

Omul în acest timp nu doar reușise să își ascundă fața așa cum făcuse Adam după cădere, dar mersese mai departe: o demonizase. Omul ajunsese la maximum de însingurare și de demonizare. Devenise deja periculos pentru celălalt. Există așadar mai multe tipuri de fețe umane.

Demonizaţii de ieri şi de azi

 O primă categorie o reprezintă omul cu față demonică. Este periculos, căci fața lui emană răul. El vrea să intre în relație cu semenul, dar nu pentru comunicare și comuniune, ci pentru distrugere. Un astfel de om ar trebui evitat. Aici doar Dumnezeu poate interveni și schimba chipul lui, care s-a urâțit atât de mult, încât a devenit demonic. Este omulanti-om. Înainte striga prin cimitire, era izolat de comunitate, ataca și în cele din urmă oamenii îl eliminau. Astăzi poate avea aerul elegant de om de afaceri, care conduce un trust media sau o instituție de manipulare socială. Prin modalitatea lui de exprimare, prin capacitatea de a transmite multimedia ideile sale, el devine demonic. Luptă împotriva lui Hristos și uneori reușește să dezechilibreze oamenii. El atacă permanent ceea ce menține calitatea umană în om: credința. Îl găsești permanent pe la emisiunile de analiză… chiar religioasă, cu aere de mare specialist în sociologie, unde, cu un zâmbet regizat înainte, încearcă să stăpânească și să domine masa rotundă, arătând cât rău a adus în istorie credința, ce retrograzi sunt preoții, cât de nenorociți sunt episcopii, ce bine este să fii liber-cugetător și mai ales să ai o moralitate atoatepermisivă. Doar așa, concluzionează el, devii european și oferi un viitor deschisbătrânului continent.

O a doua categorie este omul fără față, cel care nu are, care nu transmite și nu primește chipul prosopic al semenului. Un astfel de om nu mai are dialogul chipului sau al feței. El fuge de celălalt și se ascunde de alteritate. Acest chip îl vedem foarte des. El poate cel mult socializa online, dar niciodată dialoga direct, față către față. Acești oameni comunică doar prin… interfețe sau ecrane de calculator. De cele mai multe ori, această interfațăeste una falsă, care ascunde, nu revelează, care criptează, nu descoperă. Omul acesta fuge de fața semenului în spatele interfeței calculatorului. El nu mai este un om, ci o parolă, o adresă de e-mail, un like pe Facebook. Atât. Chipul lui Dumnezeu în el este opacizat. Mai poate fi numit și omul cu fața ștearsă. El are față, dar nu exprimă nimic, nu îl interesează nimic, nu primește și nu vrea să între în dialog. Pe el nu îl interesează degradarea morală a societății, considerând că dacă pe el nu îl atinge problema, nu trebuie să își bată capul cu ea. El reprezintă gruparea mare a indiferenților, care nu au nici o părere și care la un moment dat pot oferi surpriza de a fi împotriva lui Dumnezeu și a vieții morale autentice, ca unii care au fost manipulați. Acești oameni te ascultă, dar nu rămâne nimic în ei. Au cel mult reacția momentului, care este imprevizibilă.

În fine, există omul cu față hristică, care emană iubirea și lumina lui Hristos. El nu poate fi dezechilibrat, căci nu are rădăcinile în materia mișcătoare și iluzorie, ci în stânca Hristos, pe care și-a zidit biserica cre­dinței sale. El este ancorat de Biserică, de tradiția creștină autentică și îl preocupă atât viața eternă a sa, cât și viața terestră a semenilor lui. El nu poate fi cumpărat electoral, căci nu are nevoie de nimic. Nu îl interesează „atenţiile” electorale, iar de pomeni de acest gen nu are nevoie, căci pentru el hrana principală este cuvântul lui Dumnezeu, și nu promisiunile oamenilor. Omul cu fața hristică este fericit, nu pentru că îi zornăie ceva mărunțiș în buzunar, ci pentru că fericirea lui se extrage din Fericirile lui Hristos. Niciodată nu este singur, căci Dumnezeu merge cu el pe cale. El nu doar aude cuvântul divin, ci stă la masă ca ucenicii la Emaus cu Cel care frânge pâinea eternității lui. Este omul care răspândeşte lumina lui Hristos, fiinţa euharistică, dependentă doar de Liturghie, și nu de informația falsă a mass-mediei.

Gadarenii deveniseră ceea ce vindeau

Am dorit să prezint aceste categorii de fețe ca să vedem ce a întâlnit Hristos în părțile Gadarei, o zonă din care Dumnezeu fusese exclus nu doar de cel cu față demonică, ce trăia prin morminte gol și periculos, dar și de cei care nu mai aveau față sau o aveau murdară de materie, încât pentru ei Dumnezeu dispăruse din dialogul zilnic și în schimb rămăsese murdăria… porcul.

Zona aceea devenise o rută de comerț murdar, cu carne de porci, care pentru toți semiții reprezenta un păcat. Se amestecaseră evreii cu canaaniții și cu alte neamuri în lăcomia lor de a crește și a vinde (poate și a consuma) carnea de porc. Din păcate ei deveniseră ceea ce vindeau.

În mintea atotștiutoare divină, Hristos S-a gândit și la ei. Trebuia să bată și la ușa lor. Nu putea pleca la cer fără să încerce şi ușa lor. Așa este Dumnezeu: nu poate pleca de lângă tine fără să te strige. Depinde dacă ai urechi de auzit sau nu. Și în acel moment, contrar logicii gândirii noastre umane, Hristos Se îndreaptă spre demonizat, și nu spre cetate. Intră deci în contact cu cel de o periculozitate evidentă, mai repede decât cu cei care aveau o periculozitate mascată. De fapt, toți erau periculoși, însă demonicul ataca cel mult efemeritatea trecătorului, viața lui de aici, în timp ce cetatea Gadara ataca eternitatea lui, viața lui de dincolo. Demonismul din cetate era mai mare decât cel de la cimitir unde stătea bietul om chinuit. Pericolul din cetate consta în faptul că viața fără Dumnezeu și preocuparea cu porcii deveniseră normalitate. Aparent toți erau normali și îl acuzau pe cel care urla la marginea cimitirului.

„Normalitatea“ contemporană a demonismului

 Ceva de acest fel se petrece și astăzi, când trăim normalitatea… demonismului, când ni se spune că este normal să gândim așa, că nu mai suntem în Evul Mediu, că familia este deja ceva desuet și perimat, că există și alte tipuri de conviețuire în locul familiei, care ar fi și ele normale în viziunea euro-americanului „luminat la minte”. Dumnezeu rămâne pentru acești „eman­cipați” doar un concept, dar nu o realitate. Lor li se pare că este destul de ciudat ca cineva să stea ore în șir la racla unui sfânt sau la o mănăstire la Liturghie. Da, aşa este, este o anormalitate pentru omul anormal spiritual. Partea dureroasă este că acești anormali spiritual devin lideri de opinie pe probleme religioase, dezechilibrând sufletul multora care îi ascultă.

Mântuitorul Hristos realizează starea de dialog cu cel care își dorea vindecarea, și nu cu cei care își doreau pe mai departe patima. Totul pare la antipodul logicii noastre, care evită nebunia fizică dar o acceptă pe cea materială. Aruncarea porcilor în mare este lecția divină dată cetății spre conștientizare. Însă se pare că între turma de porci și întâlnirea cu Dumnezeu s-a ales turma iar lui Dumnezeu I s-a cerut să plece. Lucrul acesta se regăsește și în mentalitatea noastră de tip concurențial, materialist, în care Dumnezeu nu mai are loc iar când încearcă să Își facă loc în viața noastră devine deranjant. O prezență a unui preot sau călugăr în reverendă sau rasă deranjează strada materialistă și consumismul de senzualitate, iar nu de sfințenie. Strada devine astfel o Gadara, instituția sau biroul firmei unde lucrăm este un Ghergheseni, din care Dumnezeu este exclus. De aceea se atacă crucea din școli sau de la gât. De aceea, ipocrizia materialistă a inventat nebuna expresie Spitale, nu biserici, nu de dragul bolnavilor, căci aceia care utilizează astfel de expresii nu sunt mari vizitatori de bolnavi în spitale și nu ar fi interesați de finanțarea din propriul lor salariu a noilor spitale. Este doar ipocrizie anticlericală, antieclezială și anticreștină.

Interesant este modul în care Hristos administrează toată această întâlnire. Aproape că nu îi bagă în seamă pe localnicii supărați de pierderea afacerii, ci El stă de vorbă cu demonizatul vindecat și lasă la o parte demonizații îndârjiți. Acesta Îi cere lui Iisus să îl lase să vină cu El dar Hristos îi dă un răspuns care rezonează pentru lumea întreagă: du-te acasă și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Este mesajul dat nouă, ca să căutăm tot binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut în viață și să nu îl ascundem. Este mărturisirea noastră către lume. Este timpul să spunem, să devenim mici apostoli și apologeți ai credinței. Să le transmitem oamenilor că nu suntem puțini cei care mai credem și care încă Îl mai dorim să vină și în ținuturile vieții noastre gadarene. Avem multe probleme, multe tulburări și Îl așteptăm ca să ne alunge porcii păcatelor și ai atașa­mentului de lumea materială și să ne dea iarăși verticalitatea umană, căutătoare spre cer, și nu spre morminte. Amin.

* Pr. prof. univ. dr. Emil, Jurcan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia