„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”

Duminica a 6-a din post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

În vremea aceea, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Călătoria noastră din perioada Triodului, care cuprinde și timpul Postului Mare, se apropie de final. Duminica Floriilor este borna încheierii celor 40 de zile de înfrânare trupească, pentru a ne descoperi pe noi în starea naturală în care ne aflăm, dar și pentru a ne întâlni, la capătul acestei perioade, cu Hristos cel Înviat. Textul evanghelic de astăzi de­scrie parcursul călătoriei Mântuitorului spre Betania, unde l-a înviat pe Lazăr, prietenul Său, și unde, la cina pregătită pentru El, Maria a uns picioarele Domnului cu mir de nard curat, ca prefigurare a îngropării Sale.

Minunea învierii lui Lazăr a produs emoție în inimile celor care au auzit de aceasta, iar întâmpinarea Domnului cu ramuri de finic a lăsat impresia bucuriei colective, pentru împlinirea profețiilor Vechiului Testament (Zaharia 9, 9). Ceea ce poate trece cu vederea cititorul de azi, însă, este gândul de final al acestei pericope evanghelice, acela că ucenicii nu au înțeles la acel moment tâlcuirile acestui eveniment, dar și-au amintit de acestea când „S-a preaslăvit Iisus”.

Pasajul evanghelic rânduit de Biserică să fie citit astăzi nu este doar o relatare a faptului istoric al intrării Domnului în Ierusalim, ci are o multitudine de semni­ficații duhovnicești. Se poate vorbi, astfel, despre modul în care este lăudat Dumnezeu, despre profețiile împlinite deplin prin venirea lui Mesia, despre modul înțelegerii Tainelor lui Dumnezeu într-un timp pe care nu îl cunoaștem. Dar se poate vorbi mai ales despre regăsirea mesajului evanghelic în inima și în viața omului contemporan. Această bogăție de idei nu poate fi cuprinsă integral aici, însă ne propunem să înțelegem doar două dintre acestea: pelerinajul ca formă de laudă adusă lui Dumnezeu și urmarea lui Dumnezeu cu credință până la capătul vieții.

Pelerinajul ca formă de laudă și cinstire a Domnului

„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13) era strigarea întâmpinării Domnului de către poporul entuziasmat de minunea învierii lui Lazăr. Aceste cuvinte ascundeau în ele așteptarea de secole a poporului pentru primirea unui Mântuitor (Psalmul 117, 25), în ebraica veche putând fi traduse prin mântuiește sau salvează acum. Aceeași stare de bucurie se transmite și creștinului ortodox de azi, atunci când, primind lumina din Taina Cuvântului în Sfânta Liturghie, se pregătește de primirea Domnului în chip văzut prin Taina Euharistică. Exaltarea, bucuria și pacea care trebuie să îi definească viața sunt exprimate în îndemnul Bisericii de a cânta asemeni poporului la întâlnirea cu Hristos cel ce l-a înviat pe Lazăr: Osana! Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!

Însă pentru a ajunge la această stare a laudei exprimate în cântarea liturgică este nevoie să ieșim din pasivitatea, din comoditatea cotidiană. Fiecare pas pe care îl facem pentru întâlnirea cu Dumnezeu este o formă de pelerinaj, de așezare a noastră pe drumul descoperirii a Celui ce este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).

Pelerinajul pe care îl facem în Biserică, cu prilejul acestui praznic împărătesc, ne cuprinde pe toți ca într-un buchet de inimi, în comuniune de iubire într-un singur glas, așa cum nu o facem de­seori în viața noastră. A fi pelerin azi poate fi asemenea celor care l-au întâmpinat pe Hristos, însă noi știm mai bine decât ei că Domnul căruia Îi aducem Osanale este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu nu pentru că l-a înviat pe Lazăr, ci pentru că a eliberat din moarte și stricăciune pe protopărinții noștri și toată firea omenească. Tocmai de aceea, Biserica ne învață: „Veseliți-vă, Adame și Eva, cu prorocii, că iată Domnul se grăbește spre Patimă, ca să vă cheme pe voi!” (Stihoavna la Vecernia mică la Duminica Floriilor).

Această formă de căutare a lui Dumnezeu devine prin sine o formă de laudă și cinstire a Lui şi doar dezlipindu-ne de nevoile acestei lumi reușim să vedem totul - pe semenii noştri, viața noastră și pe Dumnezeu -, cu altă vedere. Credința multor români ortodocși s-a descoperit și întărit prin pelerinaje, săvârșite sub diferite forme, dar totdeauna avându-L în centru pe Dumnezeu: la pelerinajele la Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, la Adormirea Maicii Domnului la Mănăstirea Nicula, iar exemplele pot continua. Cred că toți cei care au fost pelerini măcar o dată în viață la Locurile Sfinte de la Ierusalim sau în Sfântul Munte Athos vorbesc despre aceste călătorii ca despre întâlniri cu tainele lui Dumnezeu, ca despre formele cele mai sincere de laudă ale inimilor noastre pentru Domnul.

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată că sfinții ­care au căutat și au primit Reve­lația de la Dumnezeu au pornit în căutarea sensului vieții, părăsindu-și confortul și zona de siguranță, plecând departe de casa lor pentru ca să îl găsească pe Domnul. Patriarhii neamului evreiesc au înțeles bucuria cunoașterii în osteneala călătoriei, au înțeles efemeritatea bu­nă­s­tării prin mobilitatea așe­zărilor lor. Sfinții Apostoli, la rândul lor, urmându-L pe Hristos, au lăsat toate pentru a înțelege altfel lucrarea și minunea vieții în Dumnezeu. Poate tocmai de aceea suntem și noi chemați în aceste zile să devenim pelerini conștienți ai căutării lui Dumnezeu și ai întâlnirii cu El.

Astăzi toată făptura laudă pe Domnul! „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă” (Psalmul 8, 2), spune Prochimenul sărbătorii, pentru a ne face conştienţi de faptul că lauda adusă lui Dumnezeu trebuie să fie rostită și săvârșită în puritatea, curăția şi inocența unei inimi de copil. Pruncul nu poate să rostească inteligibil și structurat vreo laudă, dar curățenia inimii face din gânguritul lui o formă de laudă, pe care numai cei cu rugăciunea lui Iisus o înțeleg în bătaia inimii! Una dintre cele mai citite cărți de descoperire a rugăciunii inimii din spațiul ortodox este cea intitulată „Pelerinul rus”, care îi arată cititorului, celui care se așază pe calea întâlnirii cu Domnul, cum trebuie și cum poate rosti rugăciunea inimii prin exemplul și cuvintele părinților filocalici.

Urmarea lui Dumnezeu cu credinţă

Urmarea lui Dumnezeu în acest pelerinaj personal și comunitar este a doua învățătură desprinsă din Evanghelia de astăzi. Într-o simplă lectură a textului, vedem că dincolo de emoția de moment, de bucuria generală, nu foarte mulți au fost cei care L-au urmat pe Domnul până la capătul drumului. Ne aflăm într-o stare a bucuriei, care se vede și la nivelul practic al dezlegărilor după cele 40 de zile de postire, însă adevărata bucurie nu constă într-un moment încărcat de emoție generală, ci în descoperirea sensului Sfintelor Pătimiri, în Învierea lui Hristos: „Săvâr­șind aceste patruzeci de zile cele de suflet folositoare, cerem să vedem și Sfânta Săptămâna Patimii Tale, Iubitorule de oameni, ca să preaslăvim în ea mâinile Tale, și nespusă rânduiala Ta cea pentru noi, cu un cuget cântând, Doamne, slavă Ție!” (Slava la Stihoavna de la Vecernia din Vinerea săptămânii Floriilor).

Cei care au văzut în Domnul pe Cel care poate, prin minuni, să elibereze poporul de sub orice robie pământească, L-au părăsit în doar câteva zile, pentru a-I striga pedepsirea. Poate că nu au avut nici cunoștința adevărată despre Taina Întrupării, dar nu au avut nici curățenia inimii pruncilor. Acestea nu sunt de condamnat, însă ne așteptăm ca, pe măsură ce suntem martorii minunilor, să ne schimbăm cu mai multă convingere pentru iubirea milostivă și smerită a Domnului. Cei care l-au întâmpinat pe Hristos la Ierusalim s-au dezbrăcat de haine și le-au pus îna­intea mânzului de asin pe care stătea Domnul, ca să treacă peste ele. S-au dezbrăcat atunci de contingențe, de prejudecăți și le-au pus înaintea Domnului ca fiind cele care îi acopereau sufletește.

Dumnezeu îl ajută pe om ca, cunoscându-L, să se cunoască pe sine. Însă prea ușor trecem de la emoția întâlnirii și cunoașterii darurilor sfinte la nevoile cotidiene, la grijile lumești, care ne angoasează într-o așa măsură încât iubirea lui Dumnezeu și Pronia Divină parcă nu mai încap în inimile noastre. Cine îl urmează așadar pe Iisus Hristos până la capăt? Suntem noi oamenii momentului sau oamenii veșniciei? Ne restartăm de fiecare dată pentru a fi mai buni și competitivi, mai performanți în viața aceasta pământească sau ne odihnim în pacea și bucuria cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu? Aceste interogații interioare merită să ni le adresăm cu toții, mai ales în aceste vremuri neobișnuite, în care lipsa nădejdii și a credinței pe foarte mulți dintre noi îi duce la disperare, depresie, neîncredere în oameni și, mai ales, în trăirea vieții în bucurie. Știm că aceste întrebări sunt adeseori fără un răspuns sincer. Suntem oameni justificativi și scuzabili, care însoțesc procesiunea acum cu inimă sinceră și curată, însă ne regrupăm prea facil către alergarea pământească a zbuciumului fără de Hristos.

Sărbătoarea aceasta, a Floriilor, ne regăsește pe toți, cu sigu­ranță, cu flori în mână, ducându-le de la întâmpinarea Domnului pe mânzul asinei la poalele Crucii de pe Golgota, unde ni se arată sensul adevărat al Întrupării. ­Pentru noi, Domnul se Întrupează (Ioan 3, 16), ca să ne aducă din nou în starea fericirii prezenței lui Dumnezeu. Şi, în această lucrare a iubirii smerite, trebuie ca să ne adunăm gândurile și mintea din împrăș­tiere pentru a ne așeza pe Calea inimii întru cuprinderea iubirii dumnezeiești!

Suntem încurajați astăzi să ne angajăm în urmarea lui ­Hristos pe drumul ce se deschide în Duminica Floriilor, pentru ca să ne încărcăm cu puterea ­rugăciunii și a Crucii, întru ­bucuria Învierii Sale.