„Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?”

Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păca­tele, a zis slăbăno­gului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridi­cându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulți­mile, văzând acestea, s-au înspăi­mântat şi au slăvit pe Dum­nezeu, Care dă oa­menilor asemenea putere.

Evanghelia din Duminica a 6-a după Rusalii, de la Matei 9, 1-8, ne prezintă minunea vindecării slăbănogului din Capernaum. Această pericopă, precum și celelalte două texte evanghelice paralele, Marcu 2, 1-12 și Luca 5, 17-26, exprimă un adevăr clar: Hristos vindecă o persoană care suferă de paralizie fără ca aceasta să-i fi cerut intervenția. Bolnavul este transportat, fizic, cu ajutorul propriului pat de suferință, și tainic, de credința acelor membri ai comunității, către Hristos Domnul, care săvâr­șește imediat minunea. Evidența dumnezeirii Sale întâlnește, însă, logica formală a celor riguroși în cunoașterea Legii, blocați în afir­mațiile stereotipe, a specia­liștilor în întrebări și sentințe, frustrați și deranjați de soluțiile imediate ce vin de la alții, pregătiți să nege bucuria vindecării minunate pentru că nu i-au putut controla desfășurarea. Faptul că Sfinții Evangheliști acordă atât de mare spațiu acestei confruntări arată că ea este relevantă înțelegerii adevăratei misiuni a lui Hristos Domnul.

Minunile pe care Hristos le săvârșește au cadre formale foarte diferite. Fie că este vorba de ­Iudeea, Samaria sau „Galileea ­neamurilor”, de marginea comu­nității, precum în cazul vindecării orbului din Ierihon sau al învierii fiului văduvei din Nain, de locuri centrale, caracterizate de fast, precum Capernaum sau Ierusalim, ceea ce contează cu adevărat este întâlnirea lui Dumnezeu cu omul în spațiul cel mai de taină și mai de preț: sufletul acestuia. De aceea, vindecarea este descrisă ca iertare a păcatelor („Iertate sunt păcatele tale!”), ce aduce stare de pace, liniște și bucurie, restabilire a echilibrului și armoniei dintre Dumnezeu și om. Și pentru că toate acestea nu pot exista în izolare, în individualitate, vindecarea este comunitară. Minunea la care facem referire acum este un excep­țional exemplu: credința celor care îl transportă pe slăbănog este cea care motivează inter­venția vindecătoare a Domnului, încât, spune vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, „cei patru participă la credința lui și, astfel, participă la procesul de vindecare”. Finalul pericopei evanghelice: „Mulțimile... au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere”, dincolo de a fi o doxologie adusă Vindecătorului Hristos, sunt o mărturisire euharistică și doxologică a puterii pe care omul o are împreună cu Dumnezeu.

Cuvintele care „schimbă subiectul întâlnirii”, după cum, genial, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur în Comentariul la Matei (29, 2), sunt „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. Pentru că, imediat, cei care atrag atenția sunt fariseii și cărturarii. Sfântul Matei fundamentează dialogul ulterior pe capacitatea Mântuitorului de a cunoaște gândurile lor, însă Sfântul Luca arată că aceia „au început să cârtească, zicând: Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (5, 21). Reacția de bucurie a comunității, cu strigăte de laudă, aplauze și multă voie bună se lasă așteptată! Pentru că ura ascunsă în inimile cârcotașilor este vocală, zgomotoasă. Limbajul lor interior este, mai întâi, nerealist teologic, apoi demobilizator și descurajant social. Stereotipurile lor distorsionează realitatea minunii și raționa­mentul credinței celorlalți. Discursul lor, cu aluzie, probabil, la textul din Numerii 15, 30, ia forme radicale: Dacă singurul care iartă păcatele este Dumnezeu, atunci Hristos hulește, blasfemiază. Altă dată ziceau că încalcă ziua sâmbetei (Luca 13, 14) și, mai mult, „ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii” (Marcu 3, 22; Matei 9, 34). Adevărul este deformat selectiv; doar ceea ce este negativ din această experiență este scos în evidență și păstrat în memorie, în timp ce buna credință a acelora care au adus paraliticul, prezența lui Hristos în mijlocul familiei și comu­nității, dar mai ales vindecarea și redarea unui om integru societății sunt minimalizate sau chiar ignorate. Pentru învățații evrei există niște cadre fixe, autoritative, un program, norme, un tipic al minunii după care aceasta trebuie să se desfășoare. În mintea lor, Hristos este singurul responsabil, evenimentul este personalizat, este doar al Lui, nu al comunității dimpreună cu El, de unde și etichetarea singulară a Vindecătorului ca hulitor de Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Hristos nu lasă eforturile de vindecare să fie umbrite de ignoranță și ură, nici nu permite ca invocarea autorității să devină un paravan pentru răutate, iar bucuria să fie confiscată de frustrările altora. Ba, mai mult, El potențează finalul victoriei, adăugând plus de valoare omului vindecat, care, după tradiția Bisericii, devine apostol mărturisitor al Domnului. Dacă cuvintele „Iertate sunt păcatele tale!” sunt considerate „neconforme”, atunci, „ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: «Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!» Și ridi­cându-se, s-a dus la casa lui” ­(Matei 9, 6-7). Cam același lucru se va întâmpla în cazul vindecării orbului din naștere (Ioan 9), când iscodirea cauzelor bolii primește de la Hristos Domnul răspunsul puterii dumnezeiești manifestate în acești oameni aleși: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui ­Dumnezeu” (v. 3).

Într-o lume postmodernă, atât de preocupată de ce este rău în celălalt și de negarea autorității binelui, întrebarea Mântuitorului este extrem de actuală: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?”. Asaltați de gândurile care ne umbresc bucuria de a trăi şi ne ameninţă mântuirea, cuvântul inspirat al Scripturii Sfinte ne oferă soluția duhovnicească pentru timpurile noastre: „Cuvintele frumoase sunt curate” în ochii Domnului (Proverbe 15, 26), „sunt un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase” (Proverbe 16, 24). „O privire binevoitoare înveseleşte inima şi o veste bună întăreşte oasele” (Proverbe 15, 30), iar „faţa veselă este semn că inima întru cele bune petrece” (Isus Sirah 13, 31). „Cei ce cugetă la lucruri bune au parte de milostivire şi de adevăr” (Proverbe 14, 22). În comunitatea apostolică, în fiecare zi, creștinii „stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Faptele Apostolilor 2, 46), pentru că au înțeles că „ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Timotei 1, 5) și că Hristos Se sălăşluiește, prin credinţă, în inimile creștinilor (Efeseni 3, 17). Întâlnirile noastre ar trebui să ne aducă pacea și ­bucuria care să ne odihnească inima (Filimon 1, 7). De aceea, ne îndeamnă Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (Cuvinte duhov­nicești), „încercați pe cât puteți să plantați gânduri bune mai îna­inte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, astfel încât inima să vi se facă grădină de flori, iar rugăciunea să vă fie însoțită de mireasma duhovnicească a inimii voastre”.