Pescuirea minunată - Petru în căutarea unui sens

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

„În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“

Pericopa evanghelică citită în Duminica a 18‑a după Rusalii are, după părerea noastră, un puternic accent antropologic, focalizându‑se pe Simon, cel ce avea să devină mai târziu Apostolul Petru. Un Simon la început de drum, la începutul unei călătorii inițiatice, setos de sens, interogativ, sincer față de sine însuși, temperament vulcanic, având neliniștea celui care simte puternic nevoia de a‑și lega sufletul și inima de o temelie sigură, nezdruncinată. Iar aceasta se va dovedi - oare se putea altfel? - Hristos, Dumnezeu‑Omul.

Petru era pescar. Și presupunem că era priceput, pentru că din această îndeletnicire își întreținea familia. Evanghelia după Luca ne spune limpede că, printre primele vindecări săvâr­șite de Mântuitorul Hristos, a fost și aceea a soacrei lui Petru (Lc. 4, 38‑39), deci, implicit, acesta era căsătorit. Ca pescar, cu siguranță Petru nu avea sonar, ca să știe cu exactitate cum se mișcă bancurile de pești și să arunce mreaja la sigur, dar știa să citească semnele vremurilor, știa când trebuie să ieși la pescuit și când nu. Și totuși, în ciuda experienței pe care ți‑o dă exercitarea îndelungată a unei profesiuni, în noaptea dinaintea întâlnirii providențiale cu Iisus Hristos, Petru nu prinde nimic. Ne putem închipui cu ușurință că nu era deloc bucuros în dimineața acelei zile, când a fost rugat de un Învățător să depărteze puțin corabia de la uscat, pentru ca Acesta să poată propovădui mulțimilor. Și mai surprins și, probabil, chiar iritat trebuie să fi fost când acel Învățător l‑a sfătuit unde să arunce mrejele. Ce experiență în prinsul peștilor putea avea un învățător? Sigur, era iscusit în cuvânt și nimeni nu putea contesta acest lucru - mul­țimile care se îmbulzeau să Îl asculte confirmau iscusința Lui -, dar ce treabă avea El cu peștii? De unde îndrăzneala Acestuia de a‑l sfătui pe Petru cum să pescuiască?

Să fi fost un dram de credință? Să fi fost un dram de speranță? Să fi fost din pricina rușinii de a nu se întoarce acasă cu plasa goală? Poate puțin din toate acestea. Cert este faptul că Petru L‑a ascultat pe acest Învățător și a aruncat din nou mrejele, având imensa și covârșitoarea surpriză de a le scoate atât de pline de pești, încât riscau să se rupă. Și tocmai discrepanța atât de mare între probabilitatea extrem de redusă de a prinde ceva și rezultatul efectiv al aruncării din nou a mrejelor îl face pe Petru să aibă o reacție total neașteptată: să cadă la picioarele Învățătorului și să‑I ceară să plece de la el, că e om păcătos (Lc. 5, 8). O reacție pe care, în mod normal, nimeni nu o are față de cel care îți face un dar; mult mai firesc este să te bucuri și să mulțumești pentru acel dar.

Petru înțelege însă că acel Învățător nu este un Om obișnuit. Petru are, în termenii lui Rudolf Otto, experiența sacrului. Iar sacrul provoacă în om două simțăminte contrarii: fascinația care atrage și groaza care, dimpotrivă, te pune pe fugă. Inițial, groaza a fost mai puternică, de unde și rugămintea lui Petru adresată Învățătorului de a pleca de la el. În cele din urmă însă, a prevalat fascinația. Din momentul săvârșirii minunii, pe Petru nu l‑au mai interesat peștii, ci Cel Care se afla în fața lui și care promitea, prin Însăși prezența Lui și prin mesajul pe care îl aducea, ceva măreț, ceva care dă sens vieții. De aceea, nu e deloc surprinzător că, atunci când Iisus îi spune să‑L urmeze, făgăduindu‑i să‑l facă pescar de oameni, Petru lasă toate și Îi urmează (Lc. 5, 11).

Odiseea Sfântului Apostol Petru

Și astfel începe Odiseea Apostolului Petru. O Odisee care nu e deloc liniară, nici numai ascendentă, ci una cu multe poticniri, cu mărturisiri de fierbinte atașament și de iubire sinceră față de Iisus, dar și cu neîncredere față de ajutorul Lui și, mai ales, cu lepădare de El. Însă tocmai acest parcurs sinuos e cel care îl și validează și îl face profund uman. Când Îl vede umblând pe mare, Petru cere să facă și el asemenea; la îndemnul lui Iisus, pășește pe apă, însă cu neîncredere, ceea ce face să se scufunde (Mt. 14, 26‑30). Lipsa lui de încredere în Cel Care îl cheamă la Sine trădează confuzia lui Petru față de adevărata identitate a lui Iisus. Totuși, nu mult după aceea, când Iisus îi întreabă pe ucenici ce cred despre Dânsul, tocmai Petru este cel care afirmă răspicat: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu” (Mt. 16, 16). Pentru ca, ulterior, același Petru să încerce să‑L împiedice pe Iisus să moară pe cruce, provocând o replică usturătoare din partea Mântuitorului: „Înapoia mea, satano! Că sminteală Îmi ești” (Mt. 16, 23).

Cu totul de neînțeles ne pare nouă, apoi, lepădarea lui Petru de Iisus. Cum se poate ca, după atâtea fapte minunate, după atâtea vindecări - și chiar învieri din morți! -, după atâtea cuvinte pline de putere rostite de Hristos, după Schimbarea la față, la care a fost martor, ucenicul cel mai dârz și mai neînfricat, care scosese în Grădina Ghetsimani sabia din teacă și tăiase urechea lui Malhus (Mt. 26, 51), gata să‑și apere Învățătorul chiar cu prețul vieții, să se lepede cu atâta ușurință de Cel Care Îi deschisese o cu totul altă perspectivă asupra vieții? Să fi fost frica de a nu împărtăși aceeași soartă ca și Iisus? Cu siguranță nu! În momentul lepădării, Petru nu era un fricos; era un dezamăgit: dezamăgit și înșelat în așteptările lui, pentru că nu‑L înțelesese cu adevărat pe Iisus. „Lumina cunoștinței” vine de sus, iar Petru nu se împărtășise încă de această lumină, cel puțin nu într‑o asemenea măsură încât să fie scutit de căderile umane, atât de firești „omului trupesc”. Petru își pusese toate speranțele în Persoana lui Iisus, și tocmai acea Persoană era acum trimisă la moarte, fără ca ea să dea vreun semn că va împiedica acest deznodământ. Toate speranțele năruite, toate proiectele de viitor spulberate, tot avântul înăbușit! Părintele Nicolae Steinhardt, vorbind tocmai despre acest moment al răstignirii și morții lui Hristos, remarcă, pe bună dreptate, că diferența insurmontabilă dintre ucenicii Mântuitorului, care au trăit „pe viu” moartea lui Iisus, și noi, creștinii de după aceea și de pretutindeni, care devenim, anual, martorii morții lui Hristos în Vinerea Mare, dar care trăim acest moment în perspectiva și în lumina Învierii, este dată tocmai de acest sentiment de maximă deznădejde, de maximă descumpănire, pe care l‑a provocat în inimile ucenicilor moartea pe cruce a Mântuitorului, ce părea la acel moment ireversibilă și definitivă!

Crunta dezamăgire pe care au trăit‑o ucenicii se vede și din aceea că, două zile mai târziu, când mironosițele femei le‑au vestit Învierea, ei n‑au crezut (Mc. 16, 11; Lc. 24, 11). Petru însuși nu crede inițial în Înviere și, chiar după ce aleargă la mormânt și vede giulgiurile singure zăcând, pleacă mai degrabă fără să creadă, ci doar „mirându‑se în sine de ceea ce se întâmplase” (Lc. 24, 12). Abia întâlnirea pe care ne‑o relatează Evanghelistul Ioan (In. 21, 15‑17) și care se centrează pe dragostea lui Petru față de Învățătorul său ne încre­dințează că, din acel moment, Petru a și dobândit adevărata înțelegere a lucrurilor, și‑a și recăpătat reazemul trainic pe care să se sprijine și și‑a recuperat, de data aceasta definitiv, sensul vieții sale: pe Hristos Cel înviat. Iar curajul de a da mărturie în fața lumii pentru toate acestea i‑a venit odată cu pogorârea Duhului Sfânt: îl vedem pe Apostolul Petru din nou dârz și neînfricat, ca în Grădina Ghetsimani, răspunzând membrilor sinedriului, care îl a­me­nin­țau cu pedeapsa dacă va continua să‑L propovăduiască pe Hristos Cel înviat din morți, în acești termeni: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 19).

Odiseea Apostolului Petru este și Odiseea multora dintre noi. Căutăm să dăm sens vieții noastre, dar aparentul absurd al ei pare că ne copleșește; credem în Hristos Cel înviat, dar adeseori credința noastră este măcinată de îndoieli, mai ales atunci când nedreptățile la care suntem zilnic martori strigă la cer, iar cerul pare că rămâne mut... Considerăm înde­lunga‑răbdare a Domnului față de cei care umblă pe căile morții ca semn al indiferenței Sale sau, și mai grav, ca semn al inexis­tenței unui Dumnezeu bun și iubitor, în acest caz nemairămânându‑ne altceva decât să ne rezumăm la această viață și să încercăm să luăm ce este mai bun din ea. Apostolul Petru a trecut prin toate aceste ex­periențe, dar le‑a și depășit în final. Să‑l imităm și noi pe Petru până la capăt, fiind încredințați că sens vieții noastre dă numai Hristos, în relația personală pe care fiecare ar trebui să o aibă cu Acesta, chiar dacă nu este o relație lină, constant ascendentă și lipsită de tensiuni. Tensiunea trebuie să fie întotdeauna creatoare. Dar să nu ne pierdem nădejdea că, într‑un final, vom dobândi și credința, și curajul, și adânca înțelegere pe care le‑a dobândit Apostolul Petru, și vom putea mărturisi, așa cum a mărturisit odinioară Dostoievski: „Peste văpaia îndoielilor, a mea Osana a venit!”