Pocăința - cheia Împărăției cerurilor

 Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Sfântul Ioan Gură de Aur considera fiecare perioadă de post, de pe parcursul anului bisericesc, a fi o adevărată „primăvară duhovnicească”, o vreme de renaștere și înflorire pentru suflet, în care grija pentru cele materiale și trupești trece în plan secundar, pentru a lăsa să se arate, să se manifeste și să înflorească bogata viață sufletească și duhovnicească, arătată prin fapte de virtute și de iubire creștină.

În mod deosebit, fiecare dintre duminicile din perioada Postului Mare constituie adevărate trepte pe care sufletul creștin este chemat să le urce, către slăvita sărbătoare a Învierii Domnului, care va lumina și schimba fața lumii.

În această întreagă perioadă, Sfânta noastră Biserică ne propune, prin intermediul slujbelor și al rânduielilor bisericești speciale, de un farmec spiritual inegalabil, spre adâncă meditație și urmare practică, texte biblice și patristice de o valoare spirituală aparte.

În această Duminică a cincea a Postului Patruzecimii, atenția noastră este îndreptată către viața și nevoința Cuvioasei Maria Egipteanca, model de luptă și biruință asupra păcatelor și a patimilor dintre cele mai grosiere și înrobitoare și, totodată, o paradigmă a pocăinței eliberatoare și mântuitoare, în ascultare față de părintele duhovnicesc - omul sau glasul lui Dumnezeu, din viața și conștiința noastră.

Viața creștină - o permanentă luptă între păcat și virtute, între cădere și ridicare

Viaţa duhovnicească a creştinului, așa cum o știe tot sufletul care luptă pentru mântuire, este o luptă neîncetată pentru eliberarea de păcatele şi patimile care deformează şi schimonosesc firea, spre cultivarea virtuţilor creştine, forme ale frumosului spiritual, prin care nevoitorul se apropie de Dumnezeu - Izvorul binelui și al bunătății supraființiale. Păcatul constituie o realitate dramatică a lumii şi vieţii contemporane, o „rană cumplită” și „boală” a sufletului uman, ce provoacă adânci suferinţe, atât asupra trupului, dar mai ales asupra vieții lui lăuntrice.

În acest „război nevăzut”, omul oscilează între cădere şi ridicare, între abisuri­le păcatului şi înălţimile senine, însorite, ale virtuţilor, culminând în iubire. Aflat între aceste limite, între iadul patimilor și raiul virtuților, creştinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, actualizare a Botezului și ea însăși adevărat „botez al lacrimilor”, prin care redobândeşte starea de har. Fără căință, nu există nici un fel de creştere în viaţa noastră spiri­tuală, ci o cădere permanentă într‑o existenţă fără sens duhov­nicesc, un continuu regres către zonele cele mai întunecate ale existenţei umane: adâncul sau abisul păcatelor şi al patimi­lor.

Pocăința sau metanoia - izvor al adevăratei descoperiri și cunoașteri de sine

Mărturisirea păcatelor are valoare capitală în viaţa noastră spirituală şi în progresul nostru în ea. Ea este arma duhovniceas­că cea mai puternică, căci, spune Sfântul Ioan Scărarul: „nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră ca fap­tul de a hrăni şi ascunde păcatele în inimă, nemărturisite”, și din această cauză, îngerii şi cerul suspină şi plâng pentru negrija noastră faţă de suflet, pentru nepocăinţa noastră.

Pocăința, în cele două forme ale ei: Taina Mărturisirii și virtutea pocăinței permanente, constituie, pentru suflet, un „frâu” care îl împiedică să păcătuiască. Metanoia, ca întoarcere și schimbare profundă, nu doar a gândurilor sau a gândirii, ci a însuși felului de a ființa și a lucra, este o cunoaștere și o conștientizare a slăbiciunilor, căderilor, cu dorința fermă de îndreptare și mântuire.

Cunoaşterea de sine este totdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă plu­surile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de minusurile sau de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, cufundându‑se tot mai mult în adâncul, în oceanul sau abisul smereniei. Pe trep­tele cele mai înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură faţă de Creatorul iubitor.

Această cunoaștere profundă ne demonstrează, așa cum spun Sfinții Părinți, că pocăinţa este cea mai importantă dintre virtuţi, sau, cum o numea părintele Dumitru Stăniloae, „motorul” lor. Lucrarea ei nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: pă­cătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. De aceea, ea trebuie să însoţească toate faptele noastre, nu doar rele, ci și bune, și nu doar păca­tele, ci și virtuţile personale. Sfântul Isaac Sirul consideră conştiinţa păcătoşeniei proprii a fi mai importantă decât harisma învierii morţilor. Cel ce suspină un ceas, învață Sfântul Isaac, e mai bun decât cel ce foloseş­te lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce s‑a văzut pe sine şi păcatele sale e mai bun decât cel ce a văzut îngeri. Sau, cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul, un oftat de pocăință, din adâncul sufletului, face cât o găleată de lacrimi pentru răutățile noastre.

Nevoia umană de mărturisire și tămăduire

Ştiinţa contemporană demonstrează că o mare parte dintre suferinţele sufleteşti şi trupeşti se datorează acestor boli lăuntrice, multe dintre ele produse de păcat şi de efectele lui dezorganizatoare şi devastatoare la nivel fizic şi psihic. Grav este însă că omul a deprins o stranie familiaritate cu păcatul, o obişnuinţă care i‑a devenit o a doua natură sau fire, dar o fire păcătoasă şi pervertită. Lumea oferă, adesea, peisajul unui loc în care patimile stăpânesc, în timp ce tainicele virtuţi sunt rușinate și umilite, condamnate şi alungate în sufletele şi inimile a tot mai puţini „aleşi”, care şi‑au făcut din ele un ideal de viaţă şi mântuire.

Un profund cunoscător al sufletului omenesc contemporan, observând efectele nefaste ale frământărilor și păcatelor, spunea că „sufletul plânge, iar lacrimile sale cad în: creier, inimă, stomac, ficat, plămâni, pancreas, rinichi, intestine etc.”, adică acolo unde omul are o predispoziție genetică sau o slăbiciune dobândită pe parcursul vieții sale, din lipsă de echilibru și discernământ. Drama omului contemporan este că și‑a „decorat” viața cu lucruri materiale, exterioare lui, nemairealizând importanța vieții interioare și marile suferințe pe care i le pot provoca bolile și sărăcia sufletească.

Împotriva acestor efecte şi mai apoi împotriva păcatului în­suşi, luptă pocăinţa. Ea este o piedică în calea înmulţirii păca­telor şi a efectelor acestora. Pocăinţa luptă cu un trecut păcătos, pătimaş, vrednic de osândă, pentru clădirea unui viitor curat, fericit, veşnic.

La fel de adevărat este însă că, în adâncul sufletului său, omul poartă nevoia de comunicare și de comuniune, simte dorința de a‑și împărtăși cuiva bucuriile, dar și necazurile și imperfecțiunile sale; de a afla un suflet confident, care să rezoneze la frământările și problemele sale. El poartă în adâncul sufletului său dorul de a se împlini și mântui cu ajutorul cuiva, de a‑și încredința tainele inimii sale unei persoane apropiate și de încredere. Nevoia de confesiune, de descoperire a tainelor inimii unei alte persoane este, pentru om, o nevoie fundamentală, de natură spirituală.

Și dacă în păcat omul cade din proprie voință și din libertate prost întrebuințată, ridicarea din păcat și îndreptarea nu îi pot veni doar prin sine, ci prin alții, și în mod deosebit cu ajutorul părintelui duhovnicesc, omul lui Dumnezeu din viața sa. De apăsarea grea a păcatului, omul se eliberează prin experienţa mărturisirii sau a spovedaniei sincere, în faţa unui duhovnic iscusit, „om al lui Dumnezeu”, prezent în lumea aceasta și „glas” al Părintelui Ceresc, auzit în profunzimile conștiinței sale.

Mai mult decât în oricare alte vremuri, se potrivesc, pentru sufletul zbuciumat al omului contemporan, cuvintele: „mântuirea stă întru mult sfat”, iar o frumoasă zicere creştină spune că „acela care vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Dacă în păcat a căzut din libera sa voință și prin alegere proprie, ridicarea din acesta, izbăvirea sau mântuirea nu îi poate veni decât în comunitate și comuniune, prin Biserică și prin slujitorii ei, în cadrul Tainei Pocăinței, permanentizată în darul sau virtutea pocăinței neîncetate.

Fără duhovnic, lucrăm ca în vis și nu sporim

În lucrarea sa de pocăință și în nevoința sa, Cuvioasa Maria Egipteanca l‑a avut ca sprijin și ajutor pe Cuviosul Zosima, cel care a aflat‑o, prin vrere dumnezeiască, în pustia Iordanului. Întâlnirile duhovnicești dintre aceștia sunt, la rândul lor, exemplu a ceea ce spiritualitatea ortodoxă a numit „paternitate duhovnicească” sau arta conducerii sufletelor pe calea mântuirii.

Pentru credința și evlavia noastră dreptmăritoare, duhovnicul sau părintele duhovnicesc reprezintă „omul lui Dumnezeu” și „glasul” Părintelui Ceresc, făcut auzit în profunzimile sufletului nostru.

Datorită importanței lui în actul pocăinței noastre, în Taina Spovedaniei și în lucrarea mântuirii, Sfântul Ioan Casian considera că acela care nu are un duhovnic şi nu umblă potrivit sfatului acestuia „seamănă foarte multe cu osteneală şi cu sudoare, lu­crând ca în vis, dar nu seceră cu adevărat decât foarte puţin”. Eforturile sale sunt mult mai mari, dar fără efecte însemnate, iar roadele lor, infinit mai mici și slabe.

Atunci când își caută duhovnicul, creștinul trebuie să se roage cu stăruință lui Dumnezeu pentru a‑i descoperi o astfel de persoană sfântă, în ascultare față de care să își afle liniștea, mângâierea și mântuirea. În același timp, trebuie să se cerceteze pe sine. Dacă este o fire laxă din punct de vedere moral, atunci are trebuință de un duhovnic mai aspru, care să îi descopere adevărata măsură a gândurilor și faptelor sale, după cum, dacă este o fire prea scrupuloasă, are nevoie de un duhovnic echilibrat, care să înlăture și să îndepărteze temerile lui exagerate, cu mult tact și discernământ.

Cu privire la alegerea duhovnicului, Părinții noștri ne spun să ne căutăm „un povăţuitor şi dascăl neamăgitor”, adică un duhovnic care să fie bun cu­noscător al învăţăturii de credinţă, iar prin viaţa sa, să fie adevă­rat mărturisitor al ei. El trebuie să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare și blând în toate purtările sale. Criteriul esențial de alegere a lui este, deci, folosul duhovnicesc, mântuirea sufletului.

Dintre calitățile esențiale ale duhovnicului asupra cărora insistă scrierile ascetice ortodoxe cea dintâi o reprezintă ortodoxia credinței sale, în sensul că un bun duhovnic este un bun cunoscător al dogmelor Bisericii, al sfintelor ei canoane, al vieții ei liturgice și cultice și, în același timp, un împlinitor fidel al acestora.

Alături de ortodoxia credinței, la fel de importantă este sfințenia vieții sale, căci numai cineva care este preocupat cu adevărat de mântuirea sufletului său, de sfințenie sau desăvârșire, va reuși să inspire și ucenicilor săi dorul de cele înalte spiritual, de împlinire duhovnicească, de sporire duhovnicească și mântuire.

Alături de aceste două calități generale, putem identifica și unele calități intelectuale: o cunoaștere nu doar a problemelor religioase, teologice, dar și a problemelor fundamentale ce frământă lumea și sufletul omenesc. Un bun duhovnic este un iscusit cunoscător al sufletului omenesc, al piscurilor și căderilor lui abisale. El cunoaște din cercetare și prin dar dumnezeiesc sufletul omenesc, putând pătrunde cu ușurință și delicatețe până în zonele cele mai tainice și mai ascunse ale acestuia.

Dintre calitățile sau darurile morale ale duhovnicului ideal, fundamentale sunt: darul discernământului duhovnicesc (diakrisis), în virtutea căruia el discerne asupra felurilor gândurilor care ne învăluie: îngereşti sau dumnezeieşti, omeneşti sau drăceşti şi poate să ne dea sfatul mântuitor, de suflet folositor; precum și darul vederii în inima noastră (cardiognosiei), cu ajutorul căruia el citește în sufletul nostru ca într‑o carte larg deschisă și caută să îl edifice.

Alături de acestea, pentru un duhovnic iscusit, o valoare fundamentală are iubirea sa curată față de fiii și fiicele duhovnicești, iubire manifestată într‑o multitudine de forme: blândețe, răbdare, smerenie.

Odată găsit sau aflat un astfel de părinte duhovnicesc, tre­buie să ne ataşăm de el şi să‑l ascultăm ca pe un vestitor pen­tru noi a voii lui Dumnezeu, să ne lipim de el cu toată fiinţa, ca nişte adevăraţi fii duhovniceşti, ascultându‑i povăţuirile şi socotindu‑l ca pe Hristos Însuşi.

Darul sau harisma pocăinței neîncetate - sfârșit și un nou început

Sfinții noștri Părinți vorbesc despre un adevărat „Decalog al Spovedaniei” sau despre zece condiții pe care trebuie să le îndeplinească mărturisirea noastră pentru a fi primită și folositoare. Poate mai mult decât oricând, în această perioadă de post și adâncă meditație asupra „așezării noastre lăuntrice”, asupra vieții noastre duhovnicești, trebuie să fim cu mai mare luare aminte asupra acestora. Astfel, pentru a fi vindecătoare și mântuitoare, mărturisirea noastră trebuie: 1) Să fie simplă și scurtă. 2) Să fie făcută cu smerenie. 3) Să fie adevărată. 4) Să fie grabnică. 5) Să fie lămurită, nu cu expresii și cuvinte ambigui și vagi. 6) Să fie făcută cu rușine sau cu prihănire. 7) Să fie întreagă, asupra tuturor păcatelor noastre. 8) Să fie tainică. 9) Să fie tânguitoare, cu lacrimi de pocăință și nădejde de iertare. 10) Să fie hotărâtoare, în sensul de a ne hotărî să nu mai repetăm păcatele mărturisite, să luptăm cu toată puterea împotriva oricărei fapte rele și grabnică spre împlinirea canonului primit.

O spovedanie care are toate aceste calități conduce la starea sau virtutea pocăinţei neînce­tate, ca permanentă supraveghere a vieții noastre spirituale, trezvie și luptă neîncetată împotriva păcatului, spovedanie deasă, destăinuire deplină și frecventă a gândurilor și trăirilor noastre. Iar aceasta rodește în plânsul duhovnicesc, dătător de liniște și alinare, și în darul lacrimilor curate, pe care Părinții le numesc „pururea curgătoare și de bucurie aducătoare”. Acestea restaurează deplin ființa umană, o restabilesc în lucrarea virtuților și o conduc spre mântuire. Același Sfânt Ioan Scărarul arată că pocăinţa este cea care învie, plânsul, cel care bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care îl deschide. Și tot el ne avertizează că „nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici că n‑am teologhisit, nici că n‑am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n‑am plâns”, adică pen­tru faptul că nu ne‑am pocăit.

Cu mult optimism creștin, fin cunoscător al dramei căderii și ridicării sufletului omenesc și încrezător în iubirea atotmilostivă a Părintelui Ceresc, Sfântul Petru Damaschinul ne dă următorul sfat: „Ai căzut, ridică‑te. Ai căzut iarăşi, ridică‑te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu‑L părăseşti, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. Stăruie pe lângă El şi El îşi va face milă cu tine, fie prin întoar­cerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să ştii tu”.

În mod deosebit, în această duminică, dar și în cealaltă vreme a vieții noastre, Sfânta Biserică ne cheamă să conștientizăm faptul că, așa cum nu există om fără de păcat, tot așa nu există mântuire fără pocăință, iar Cuvioasa Maria Egipteanca ne dăruiește puterea de a denunța și dezrădăcina păcatele și patimile cărora, conștient sau inconștient, le‑am slujit, până când vom ajunge la măsura eliberării deplin de ele, urându‑le cu dragostea cu care altădată le‑am iubit.